Tocmai ce am revenit din cele două insule celebre ale Greciei, Zakynthos și Kefalonia și cum amintirile sunt încă proaspete, voi lăsa aici un mic jurnal de vacanță. Poate este util celor care nu s-au hotărât încă dacă să o aleagă pe una sau pe cealaltă în următoarele călătorii.
Contrar așteptărilor și a tuturor documentărilor anterioare plecării, Kefalonia s-a dovedit a fi mai primitoare și mai… variată decât Zakynthos. Ne mai întâlniserăm cu nouă ani în urmă, în Argostolion. Cu aceleași plaje fascinante. Acum însă revederea a fost mai veselă.
Făcând o comparație cu vecina Zakynthos, Kefalonia m-a impresionat un pic mai mult de data asta. La capitolul plaje stau la fel de bine, însă orășelele sunt mai colorate aici, având un aer ceva mai pitoresc.
Ca să ajungem pe insulă, am traversat cu bacul – Ionion Pelagos din Agios Nikolaos, Zakynthos până în Sami, Kefalonia – 57 euro, 2 adulți + mașină. Drumul a durat aproximativ o oră și jumătate.
Insula
Kefalonia este o insulă mare, dominând arhipelagul Ionian, dar mai puțin turistică decât alte insule renumite ale Greciei, precum Creta, Santorini, Zakynthos sau Mykonos. De aici și peisajele naturale aparte, cu păduri dese de pini, relief montan frumos conturat de Ainos, cel mai înalt munte din insulele Ionice, îmbrăcat de brazi negri, unici în lume se spune, cu stânci abrupte care coboară în mare și plaje sălbatice, unde rar întâlnești mai mult de câteva persoane.
Lixouri
Lixouri ne-a găzduit anul acesta pentru șapte zile însorite. Ne-a întâmpinat prietenește, cu terase vesele, localnici primitori și vorbăreți, muzică și spectacole. Autentic, puțin turistic, ca pentru greci. Ne-am simțit „de-ai casei”. Este al doilea oraș ca mărime de pe insulă, prezentându-se mai liniștit, mai neaoș decât capitala Argostolion.
Atmosfera este relaxată, străzile sunt cochete și clădirile pastelate, în stil venețian. Are și o promenadă de-a lungul mării și o piață centrală cu terase și cafenele umbroase. Oamenii sunt prietenoși, iar orașul păstrează un ritm grecesc nealterat încă de turismul de masă.
Satele
Iar celelalte sate de pe insulă, descoperite în plimbările zilnice cu mașina către diverse destinații, sunt pline de farmec și tradiție. Parte din ele au păstrat stilul arhitectural tipic grecesc, influențat de ocupația venețiană.
Oamenii trăiesc simplu, cu respect față de valorile locale, iar viața se desfășoară într-un ritm lent și tihnit, perfect pentru a te deconecta de la rutina agitată a marilor orașe. Ici și colo zărești bătrâni bronzați și veseli, savurând cafele aromate și ouzo cu gheață la tavernele umbrite de copacii încă plini de flori, gospodării cu viță de vie, lămâi, portocali și smochini, capre și găini, muzică grecească în serile senine. Discuțiile sunt aprinse și gesturile denotă fericire.
Mijloace de transport
Am străbătut insula cu mașina. Fără un mijloc de transport ar fi fost mai greu să ajungem la plajele sălbatice și să o descoperim aproape pe de-a-ntregul. Drumurile șerpuiesc printre dealuri verzi, mărginite de măslini. Casele sunt mici, cu acoperișuri din cărămidă roșiatică și ziduri albe, pe alocuri scorojite de soare. Câinii dorm la umbră, pisicile leneșe își unduiesc elegant codițele, iar localnicii contemplează natura, fără grabă, fără griji parcă.
Plajele
La capitolul plaje, deși cu nouă ani în urmă Myrthos mi se păruse ireală, acum nu numai că nu m-a impresionat, dar nici nu am zăbovit pe ea mai mult de 20 de minute. Probabil am perceput-o altfel, fiind atunci și prima mea ieșire în Grecia. Acum însă, după atâtea vizite și descoperiri, Myrthos a fost doar o plajă aglomerată și extrem de turistică. Apa este într-adevăr albastră, precum o găsești în pozele de prezentare, dar destul de agitată și tulbure. Parcă și relieful este puțin schimbat față de ultima oară. Cât despre un loc de parcare, cu greu am găsit, cum nu eram obișnuiți până să ajungem pe Myrthos.
Altele, în schimb, mi-au conturat o imagine mult mai fotogenică, mai reprezentativă pentru ce înseamnă Grecia: Agia Eleni, Platia Ammos, Fteri, Paralia Lagkadakia, Paralia Atheras. Plaje mai sălbatice, cu pietricele albe sau nisip roșiatic, apă turcoaz, mărginite de stânci înalte și aproape pustii.
Pe plaja Lagkadakia am găsit o combinație interesantă de pietriș alb și stâncă și o mare cu fund stâncos, perfect pentru snorkeling. Apa este foarte limpede, cu nuanțe intense de albastru și turcoaz.
Agia Eleni este situată într-o zonă relativ izolată, cu o coborâre abruptă pe o cărare pietruită, ceea ce face ca accesul aici să fie o mică aventură. Dar tocmai acest aspect contribuie la farmecul ei. Nu este amenajată turistic, cu șezlonguri, umbrele sau terase, întregul fundal fiind conturat în ton cu natura.
Cât despre Vouti, lăsând la o parte descrierea clasică, cu aceeași mare turcoaz, panorama creionată de relieful dimprejur este de fapt ceea ce o face mai specială.
Iar Vrachinari este o plaja aproape pustie, perfectă pentru o zi de relaxare sub primele raze de soare. Poți auzi doar valurile și vântul prin vegetația mediteraneană, lovindu-se de stânci și întorcându-se spre mare. Se află chiar în apropiere de Lixouri, pe partea vestică a insulei, lângă plaja ceva mai populară, Vatsa. Este ușor accesibilă cu mașina.
Atheras a fost ideală pentru copii. O plajă mică, cu nisip fin, mărginită de dealuri verzi și măslini. Golfulețul este natural închis, ceea ce face ca apa să fie calmă, limpede, cu intrare foarte lină, ideală pentru înot, chiar și pentru copii. Am găsit aici și două taverne pescărești, Gialos Porto Atheras, cu priveliște frumoasă spre mare, dar prețuri ceva mai măricele decât ale celor din sate și parcă cu mai puține opțiuni și Atheronisi, pe care nu am apucat să o încercăm.
Taverne
Restaurantele, unele alese pe drumul între plaje, altele în Lixouri, mi-au părut deschise pentru ei, nu pentru turiști. Faimoasele stifado – carne de capră, iepure, porc sau miel, gătite lent la cuptor, cu sos de roșii, legume și condimente, dorada pe plită încinsă, plăcintele locale – Kefalonitiki Tiropita, cu brânză și ierburi sau vanilie dulce, iaurtul cu miere sau dulceață, cu gust de copilărie, au fost mici răsfățuri culinare cu care m-am delectat în Kefalonia.
Sunt într-adevăr și locuri mai populare printre vizitatori, care s-au adaptat cerințelor turistice, multe în Argostolion sau Assos. Chiar dacă Assos este considerat un sat pitoresc, cu specific pescăresc, pot spune că a păstrat doar parte din ideile care l-au consacrat. Mi-a părut mult mai turistic decât altele vizitate, cu prețuri măricele la terasele foarte pline și o mică plajă destul de aglomerată, aflată chiar în centrul satului.
Dar te atrage cumva, prin drumurile împânzite de flori, care te conduc spre mare, prin animația de la terasele mult prea pline sau celebra fortăreață venețiană, din secolul al XVI-lea, din vârful unei peninsule care domină satul.
În concluzie, Kefalonia nu vrea să te atragă printr-o frumoasă prezentare de revistă. E liniștită, colorată, naturală, pitorească. Îți oferă libertatea de a simți Grecia reală. Am descoperit aici farmecul autentic al Greciei, de la satele umbrite de pini și oleandri, până la golfuri ascunse cu ape cristaline.
Asta este impresia cu care am părăsit-o în acest an și care, mă va face poate să revin cândva.
