Cu o primă impresie nu tocmai plăcută după experiența din Milano, unde amăgiți de ploaie, vânt și scaunele tari din aeroportul intermediar am considerat-o o locație nu foarte primitoare am pornit din nou în 2015 spre Italia. O nouă șansă ce avea să nască o poveste.
De data aceasta pe motocicletă. Dacă tot testăm limitele și posiblitățile, cel puțin să le întindem pană la capăt, abia apoi vom putea spune ce ne-a plăcut cu adevărat.
De ce este Andrijevica din Muntenegru o stațiune turistică?
Traseul stabilit nu era unul direct, însă speram să ajungem cu cât mai puține opriri, drept pentru care, după un efort supra-omenesc și dureri pregnante de spate am ajuns în Andrijevica Muntenegru, primul stop, o stațiune turistică (cum ne documentaserăm acasă). Nu mică ne-a fost surpriza să fim întampinați însa de un hotel vechi, pustiu (probabil singurul din zonă), pe holurile căruia se târau doar umbrele fantomatice ale clienților demult pierduți.
Ne-a găzduit o cameră micuță, ușor întunecată în acea noapte călduroasă, strabătută de o linie subțire de furnici rezidente, voinice și harnice pe care le-am lăsat să-și continue nestingerite munca în seara cât am fost colegi.
Ba mai mult, masa a fost servită într-o fostă sală de fitness, ale cărei aparate încă sălășluiau tăcute și triste printre puținele mese rotunde acoperite cu fețe în carouri.
O experiență nouă, dar să pornim mai departe.
O parte mai puțin cunoscută din Albania
A urmat un popas în Albania, conduși de hărți pe drumuri neasfaltate, prin sate ciudate, pustiite, unde asemeni filmelor lui Kusturica, ne puteau tăia calea doar un porc sau o găina rătăciti, dar totuși nici urmă de prezență umană. Într-un final am găsit și oamenii din acele sate străbătute cu o mică strângere de inimă, fără nume și fără culoare, strânși toți, asemeni unui ritual ciudat, în curtea unei biserici mici din lemn subțire, decolorată de soare. Erau toți împietriți, ascultând ceva ce nu se auzea pană la noi sau poate că nici măcar nu existau sunete, dar ei păreau să asculte cu mare atenție, ceva venit din altă lume.
Am fost nevoită să cobor de nenumarate ori, căci motocicleta se înclina și huruia chinuită de traseul denivelat și peisajul dezolant. Drumurile aveau gropi adânci ce nu puteau fi ocolite de fiecare dată, iar viteza noastră, pe anumite porțiuni, abia atingea 20 km la oră. Aceasta era scurtătura aleasă. Abia atunci, alergând pentru a nu ramâne în urmă, deoarece părea că odată pierdută voi deveni și eu parte din comunitatea tăcută si rece, mi-am amintit o vorbă înțeleaptă care spunea – drumul cunoscut e cel mai scurt drum, dar de ce să o iei în seamă?
Vaporul din Durres ne va purta în Italia
Ajunși după multe ore obositoare în Durres, destinația finală din Albania, cu benzina la limită, îmbrațișând parcă o realitate proaspătă ne-am îmbarcat către Bari (despre care voi povesti într-un articol dedicat). Urma să petrecem o noapte furtunoasă pe Adriatică, dar făcea și ea parte din aventură, bineînțeles.
În sfârșit în Bari!
În Bari, aceeași poveste cu traseul ales. Hotărăți să ocolim autostrăzile și să căutăm un drum pitoresc, pe coastă, din nou am optat pentru o ‘scurtătură’, care ne-a învartit în jurul orașului aproximativ 4 ore, ajungând mereu într-o înfundătură, pe drumuri neasfaltate și fără priveliște.
Într-un final am cedat, am ales autostrada spre Amalfi și am pornit în sfârșit spre ceva.
Acesta este Paradisul!
Salerno a fost primul care ne-a întampinat exotic, cu miros de vacanță și culoare cât pentru o viață-ntreagă.
Casele cu iz mediteranean împraștiau veselia locuitorilor pe străduțele ce coborau spre mare. Și marea, marea, deși n-o vedeam încă își făcea simțită prezența sărând plăcut aerul și parcă trimițand sunetul valurilor izbite de țărm în semn de întâmpinare.
Nu pot descrie ce am simțit în acel moment, cum toate perspectivele mi s-au schimbat și am agreat fără urmă de îndoială: acesta este Paradisul.
Și era doar începutul. Coasta era lungă și farmecul nu contenea să se disipe indiferent unde te purta drumul: Cetara, patria peștelui, unde anșoa și ton proaspăt erau servite de localnici în magazinașele micuțe, îmbrăcate de flori cățărătoare – Maiori și Minori, cu plaje lungi așteptându-și îmbietoare turiștii – faimosul Amalfi, care-și pune amprenta asupra întregii coaste, cu centrul pietruit împânzit de italieni veseli, gălăgioși – Conca dei Marini, aici aveam să poposim cinci minunate și scurte zile – Praiano cu a sa plajă ascunsă în golful stâncos, Positano, imaginea clasică a coastei, de o vrajă aparte, cu căsuțele colorate privindu-ne vesele de pe stâncile revărsate în mare, iar Ravello, Ravello veghea învăluit de soare deasupra tuturor.
Cele cinci zile au trecut rapid în căsuța noastră din Conca dei Marini, aflată chiar deasupra coastei, cu vedere spre mare, printre livezi de lămâi si cactuși înalți. Aș fi putut trăi aici o viață… sau poate chiar două. Zilele erau aglomerate de plimbări de-a lungul coastei, căci orășelele nu încetau să ne uimească și plajele micuțe asaltate de pescaruși și bărcuțe ne îmbiau plăcut în diminețile însorite. Am ales ca perioadă de vacanță finalul primăverii, când, deși suficient de cald nu este considerată încă o perioadă turistică, drept pentru care ne-am putut bucura pe deplin de farmecul autentic, local.
O vizită pe Capri
Nu am uitat nici de Capri, la doar 30 km distanță de Amalfi, o insulă faimoasă pentru culorile și peisajele oferite, asemeni unui colț retras de natură care-și îmbină frumusețile cu care a fost înzestrată, cu magazinele luxoase și terasele cochete. Elemente distincte, dar care se completează într-o asortare contrastantă, păstrând totuși echilibrul bunului gust.
O zi întreagă ne-a fost plăcut furată aici.
Cea mai bună pizza se găsește în Napoli!
Ne-am continuat apoi drumul spre Napoli, unde garantez că puteți savura cea mai bună pizza din Italia, aproape la orice terasă ‘de cartier’ ascunsă pe străduțele înguste și pe alocuri murdare, bifând și ruinele din Pompeii. Este de preferat să le vizitați într-o perioadă în afara sezonului turistic și nu foarte călduroasă, pentru a vă bucura în liniște de farmecul și povestea lor.
Veneția, mai puțin romantică decât se povestește
A urmat Veneția, cu ale ei canale străbătând întreg orașul, cu gondole nu atât de romantice și mult prea turistice (prețuri pentru o oră de plimbare de 80 euro în timpul săptămanii și 100 euro în weekend), la fel ca și restaurantele din piața San Marco și vânzătorii ambulanți de trandafiri, agasanți și insistenți.
O notă aparte o creau însă terasele ce margineau canalele, învaluite de muzică subtilă și clinchet de pahare fine.
Artă la tot pasul în Florența
Florența, și ea inclusă în traseu este un oraș atins la tot pasul de farmecul italian, debordând de viață și aglomerat de muzee pline de istorie și artă. Dacă ajungeți în Florența, nu ratați Galeriile Ufizzi. O jumatate de zi și poate nu vă va fi de ajuns să parcurgeți întregul muzeu.
Piazza della Signoria, aflată în centrul medieval al Florenței reprezintă un punct de întâlnire pentru tinerii italieni, muzicienii amatori, cu instrumente clasice și acorduri discrete, vânzătorii ambulanți și turiștii integrați și ei pentru scurt timp în atmosfera boemă a orașului.
Și încheiem cu Cinque Terre, în care am revenit după câțiva ani pentru o perioadă mai lungă și despre care voi povesti mai multe într-un articol viitor, căci în Italia povestea poate continua la nesfarșit.
