Câteva cuvinte despre oraș
Locul unde se agață harta-n cui, așa cum făcusem cunoștință cu el chiar de la primele ore de geografie din clasele primare. Un oraș ce părea atât de îndepărtat la vremea aceea, că parcă se înstrăinase de țara noastră.
Oare ce era acolo, cum se înfățișa acest oraș îndepărtat? Cum erau oamenii, tradițiile, obiceiurile? Întrebări firești puse la o vârstă fragedă. Atunci mă împiedicam de Sighet doar când agățam harta în cuiul înalt aflat deasupra tablei prost ștearsă, mereu cu urme albe de cretă ce păreau să păstreze vie amintirea tuturor orelor desfășurate în ziua respectivă.
Am aflat că este un orășel dintr-o zonă deluroasă, fiind centrul cultural și economic al Maramureșului istoric, iar numele său, în traducere originală, vine de la cuvântul „Insula”, din maghiară. Populația este un amestec de români, unguri, ucrainieni și alte câteva naționalități, minoritare însă comparativ cu primele.
După ceva mai mulți ani l-am și vizitat. Mi-am spus atunci că este într-adevăr departe; departe de București, departe de sudul obișnuit. Pe drumuri șerpuite, străbătând pe rând județele așternute-n cale, am ajuns, cu un popas intermediar de o zi, și în Sighet.
Era o vineri foarte caldă de mijloc de primăvară. La orele amiezii, orașul părea cufundat într-o liniște deplină, de parcă totul se retrăsese într-un somn profund, menit să disipeze toată căldura timpuriu instalată.
M-am plimbat puțin pe centrul pietonal, alb, ușor încins de soarele după-amiezii, cu ceasul semeț înălțându-se între clădirile palide, hotărât parcă să țină timpul în loc.
M-am oprit mai întâi la o terasă ce-și întindea umbrelele colorate ademenitor. Am băut o apă foarte rece și o cafea și mi-am continuat apoi plimbarea. Bineînțeles că eram aici cu un scop: să vizitez cele două obiective celebre ale zonei – Memorialul Durerii și Cimitirul Vesel.
Înainte însă de a-mi începe vizita, am vrut să simt puțin pulsul orașului, să-i văd oamenii, să-mi însușesc atmosfera.
Memorialul Durerii
A fost primul obiectiv pentru care ajunsesem aici, loc ce m-a purtat direct în povestea tristă a Victimelor Comunismului și ale Rezistenței. O trecere violentă de la liniștea străduțelor curate, aranjate ordonat, cu iz de primăvară, la istoria brutală din perioada comunistă.
Memorialul este menit să reconstituie și să păstreze nealterată amintirea poporului care a suferit de pe urma falselor convingeri.
Comunismul a creat omul cu creierul spălat, fără o gândire proprie, ci cu una impusă și controlată, au susținut cu tărie vocile poporului de-a lungul timpului. Pentru a întări afirmația, cel mai grăitor în acest sens mi se pare citatul Anei Blandiana: “Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism”.
Acest Memorial din Sighet stă martor necontestat al acelei perioade.
Încă de la parterul clădirii un fior rece, parcă de rău augur îmi străbate tot corpul. În aer se amestecă mirosuri râncede, aspre, de hârtie veche, durere și fier.
Fosta închisoare își menține încă dovezile vieților curmate în spatele gratiilor reci. Într-una din aceste celule și-a găsit sfârșitul și cunoscutul om politic, prim-ministru al României, arestat după 1947, Iuliu Maniu.
O scurtă istorie legată de instaurarea comunismului, comunismul în Europa de Est și Războiul Rece, asaltul asupra Maramureșului și distrugerea partidelor, Sovietizarea României și persecuția politică sunt prezentate prin fragmente de ziare expuse în camerele de la parterul clădirii, fotografii și hărți, bucăți din instrumentele de tortură, detalii despre munca forțată și pedepsele aplicate.
Deținuții erau forțați să trăiască în condiții insalubre, privați de hrană și odihnă și fără încălzire în zilele reci. Li se interzicea să privească pe fereastră, pentru ca mai apoi, la geamuri să fie puse obloane, astfel încât să se poată zări doar o fâșie de cer.
Se aplicau pedepse grele pentru nerespectarea condițiilor impuse. Pe lângă umilințele îndurate, deținuții care se împotriveau sistemului erau pedepsiți și închiși în celulele „Neagra” sau „Șura”, fără pic de lumină.
Etajele superioare adâncesc povestea timpurilor, mărturiile represiunii asupra formelor de cultură și artă, distrugerea Academiei. La etajul doi este și celula în care și-a pierdut viața respectatul academician și om politic Gheorghe I. Brătianu.
Tot la etajul doi regăsim și un fragment din Epoca de Aur, cu elemente definitorii ale perioadei, de la tablourile cu Ceaușescu și șoimii patriei, la obiecte nelipsite la vremea aceea din orice gospodărie.
Mișcările de rezistență anticomunism, răscoalele și mișcările studențești expuse în pagini de istorie și fotografii, întăresc dorința firească de libertate dată de natura umană.
Mi-am încheiat turul și poveștile apăsătoare, memorii vii ale trecutului comunist, cu o vizită în curtea interioară, unde se află Cortegiul Sacrificaților și spațiile de rugăciune și reculegere sufletească, în memoria victimelor.
Am ieșit rememorând trecutul, reconstituind perioade și contemplând acele vremuri grele, acele suferințe ale oamenilor care și-au susținut dorința de libertate și puterea de exprimare.
M-am așezat din nou la terasa albă, din apropierea Memorialului, încercând să revin la realitate.
Cimitirul Vesel
Am schimbat puțin tema și am pornit de aici spre Săpânța, la doar o jumătate de oră de condus, spre Cimitirul Vesel.
Aici este locul în care oamenii au încercat să transpună momentele triste ale încheierii existenței, în mici monumente colorate, cu versuri vesele. Crucile albastre, cu flori și desene ale locuitorilor ne spun poveștile celor ce se odihnesc aici pe veci, prin poezii amuzante despre parcursul și încheierea vieții.
Privind per total decorul nuanțat, cimitirul îți dă un sentiment contrastant de bucurie. Petele de culoare și micile poezii par să exprime o viață împlinită, fără vreo urmă de regret.
Ciclul natural al vieții s-a desfășurat, a lăsat în urmă amintiri și și-a încheiat mai devreme sau mai târziu povestea.
Așa a decurs vizita mea în locul unde harta se agață în cui. Locuri complexe, cu o istorie atent păstrată între zidurile reci și oameni care par să prețuiască mai atent tradițiile străvechi, decât în zona noastră.
Voi reveni și cu alte ocazii, dar până atunci, voi încerca să păstrez mult timp vii sentimentele trăite în vechiul Memorial, ca un omagiu adus celor care și-au susținut propriile idealuri.
