A venit toamna! Mulți ar spune: încep școlile, s-au dus concediile, cad frunzele, cerul devine plumburiu, ne pregătim de iarnă, se coc gutuile, vom bea vin bun anul acesta!
Eu aș aduce o completare, însă. Toamna le are într-adevăr pe toate, dar i-am mai dat un scop atât de important, căci toamna îmi place să descopăr România!
Dacă anul trecut am alergat soarele din Moldova până pe meleagurile îndepărtatului Maramureș, în România în culori de toamnă, anul acesta am ales vestul țării, insistând pe Bihor, Hunedoara și Gorj.
Pe lungul drum, pornind din București, mi-am propus multe opriri. Câțiva munți, câteva orăşele cu poveşti, păduri, chei şi peşteri mai puțin amenajate şi alte obiective descoperite pe parcurs.
Hoinărind prin Hunedoara
Muzeul Aurului de la Brad
Prima oprire din Hunedoara a fost în Brad, cel mai nordic municipiu al județului.
Fostă zonă minieră importantă, în Brad se află mai puțin cunoscutul Muzeu al Aurului.
Colecția este unică în Europa, atrăgând vizitatorii prin exponatele deosebite, neprelucrate, din aur nativ, din România sau aduse din afara ei. Toate sunt în starea naturală, aşa cum au fost extrase din mine, având forme care le-au câştigat diverse denumiri: Şopârla, Pana lui Eminescu, Harta României etc. Și pe bună dreptate!
Pe lângă obiectele din aur, muzeul prezintă și istoria mineritului și vechi unelte folosite la extragerea și prelucrarea aurului, cu peste 200 de ani vechime. Chiar și o replică a liniei de transport cu schimbător manual, originalul fiind la Muzeul Transporturilor din Berlin.
Există și o colecție de minerale, descoperite pentru prima oară în zăcămintele de pe teritoriul României. Majoritatea exponatelor sunt chiar din zona Brad.
Muzeul se poate vizita în orice zi a săptămânii, între orele 9 și 17. Taxa de vizitare este de 25 ron și taxa foto 5 ron.
Apoi am descoperit Govăjdia…
Și dacă acum ceva timp povesteam despre Castelul Huniazilor, un reprezentant de seamă al Hunedoarei sau despre Băile Termale Romane Germisara, în toamna lui 2022 am ales o altă abordare. Cu ceva informații culese înaintea plecării, lăsând loc și de puțină spontaneitate, am vizitat locuri mai puțin cunoscute din zonă. Așa am descoperit Govăjdia.
Un sat verde, aparent uitat, la vest de municipiul Hunedoara, cu un drum șerpuind printre copaci și dealuri, câteva case, unele destul de cochete, cu grădini aranjate și pisici portocalii privindu-ne printre gardurile din lemn, Govăjdia ascunde urmele unor vechi povești ce nu se vor încă uitate.
Nici că l-am fi remarcat dacă nu găseam întâmplător pe Google Maps câteva atracții turistice din zonă, despre care am căutat mai multe detalii și aflându-le istoria, ne-au trezit și interesul.
Furnalul de la Govăjdia
O ruină a ceea ce a fost odată locul unde s-au produs componente din fontă pentru turnul Eiffel din Paris. Tot fonta de aici a fost prelucrată și în uzinele din Reșița, transformată în oțelul folosit pentru monumentul reprezentativ al Franței.
Lăsând la o parte importanța istorică, clădirea în sine a fost declarată, la începutul anilor 2000, monument de arhitectură industrială.
La o primă vedere, după porțile închise și pe alocuri ruginite, se zăresc iarba înaltă, buruienile, un cățel și câteva case în paragină.
În partea dreaptă a grădinii se înalță furnalul, construcția datând de la începutul anilor 1800. Interiorul cu pereți înalți, din cărămizi și coșul furnalului par să reînvie istoria și dintr-un moment în altul să repornească cu un huruit puternic.
Un cățel negru ne-a însoțit pe furiș toată vizita, adâncind și mai mult sentimentul de ambiguitate creat de locul năruit de vreme.
Pe porțile de fier de la intrare este marcat ca monument istoric și se găsesc și câteva date generale despre furnal. Spre încheiere, se menționează bineînțeles contribuția adusă înălțării turnului Eiffel.
Ruinele Vechiului Han și Tunelul de 800 metri al Liniei Înguste de Cale Ferată
Părăsind furnalul, undeva la câțiva kilometri pe drumul de întoarcere, sunt marcate alte două locuri de vizitat: ruinele vechiului han și tunelul de 800 de metri al liniei înguste de cale ferată.
Supranumită „Calea ferată minieră ardeleană”, a fost prima de acest fel din Transilvania. A fost construită după punerea în funcțiune a furnalului de la Govăjdia, pentru transportul materialelor de la minele din apropiere. În anul 1900 traseul total avea 16 kilometri.
Deși linia este dezafectată și unele poduri metalice au dispărut, tunelul se păstrează într-o stare excelentă.
Din ruinele vechiului han în schimb, a rămas doar denumirea, căci nu a se vede vreo urmă în locul în care ar fi fost odată popas pentru trecători.
Am lăsat mașina pe marginea drumului, chiar lângă panoul cu indicațiile de orientare spre tunelul fostei mocănițe, aflat la 700 de metri. Se urcă pe un drum lejer până la prima bifurcație și de acolo fie se ajunge la tunel, fie se urcă mai departe, spre locul unde ar fi trebuit să fie ruinele vechiului han.
Noi am ales a doua variantă, din întâmplare descoperită, căci am ratat drumul spre tunel. Când ne-am orientat pe Maps, am observat că pe acolo se ajunge de fapt la han, care acum este un punct de belvedere într-o poiană întinsă.
Nu mai există vreo urmă a vechilor clădiri. Dar dacă îți lași imaginația să zboare, poți încă recrea atmosfera de atunci: cârciuma veche, caii legați la intrare, carele pline. Se pot auzi glasurile vesele, clinchetul halbelor grele, ba chiar se simte și miros de bragă.
Acum este pustiu. Doar o întindere verde-gălbuie de iarbă uscată si zumzet de insecte. Priveliștea peste împrejurimi se deschide larg, în zare. A fost într-adevăr un loc bun pentru un han.
Urmărind poteca și scurtând un pic pe dealurile line, am coborât, puțin ocolit, și la tunelul mocăniței. Fără ajutorul unei hărți nu am fi reușit să-i dăm de urmă de aici.
Am intrat iar în pădure, printre arcadele copacilor plecați și am ieșit într-o potecă lată de unde se simțea puternic răcoarea venită din tunel.
Încă se văd pe alocuri urmele bucăților de șine, iar tunelul se păstrează ca-n vremurile bune, așteptându-și în zadar mocănița. Se văd lumini în ambele capete, drumul fiind drept, iar traversarea lui se face destul de ușor.
Atât a mai rămas din lumea veche de aici, câteva terasamente de cale ferată, un tunel, o ruină, un furnal, multe povești.
Ajungem și în Gorj
În zilele următoare plimbarea noastră a continuat în Gorj, foarte aproape de Petroșani.
Aici am găsit, ceea ce omiseserăm data trecută, Cheile Băniței și Peștera Bolii. Sunt semnalizate pe drumul E79, spre Petroșani și sunt ușor accesibile și deloc aglomerate. Cel puțin în această perioadă din an.
Cheile Băniței
De pe drumul principal, mergând spre orașul Petroșani, pe partea stângă sunt anunțate cheile. Câteva clădiri părăsite în jur, o parcare generoasă, o curte cu barieră prin care se și ajunge la chei și după primul pod începe spectacolul.
Am remarcat un relief mai puțin obișnuit, dat fiind specificul calcaros și opera Băniței. Per total însă, sunt destul de scurte. Se traversează în aproximativ o jumătate de oră, cu tot cu pauze de poze.
Intrarea se plătește în weekend, 5 RON, iar în timpul săptămânii este liberă.
Se pot străbate prin apa până la glezne, cu papuci speciali, necesari din cauza pietrelor sau pe marginile scobite în stâncă, sprijinit de cabluri pe toată lungimea lor.
Pereții înalți, de 10-15 metri sunt frumos sculptați de Bănița. Formațiunile stâncoase și firul de apă limpede și rece, copacii iviți ici și colo, conturează interesant întregul peisaj. Stânca este curbată spre final, formând o jumătate umbrită deasupra apei.
Chiar dacă sunt scurte, merită traversate datorită formei rocilor erodate, diferită de oricare alta întâlnită până acum.
Peștera Bolii
La nu mai mult de doi kilometri de chei, se află și peștera Bolii, pe aceeași parte a drumului. Plină de poduri luminoase, cu galerii înalte și câteva istorisiri, peștera Bolii este ideală pentru o plimbare, mai ales cu cei mici, care ar fi încântați de jocul luminilor și culorilor.
Tariful întreg de vizitare este de 10 RON.
Gura de intrare, deasupra râului Jupâneasa, afluent al Băniței, are aproximativ 10 metri înălțime. Pereții din calcar, străpunși de curgerea apei, au format o intrare uriașă. Peștera este amenajată și se poate vizita pe toată lungimea ei.
Se remarcă acustica foarte bună, iar dacă mai adaugi și accesul ușor, plus galeriile înalte, devine un loc ideal pentru concerte. Ceea ce se și întâmplă aici.
Numele, cu o rezonanță aparte, se presupune că de fapt și-l trage de la familia Bolia, proprietari de pământuri și păduri în zonă, pe la 1400.
În interior se pot citi câteva legende de-ale locului și se poate vedea și o icoană conturată clar, în perete.
Astfel s-au prezentat cele două județe. Și povestea nu-i completă. Voi reveni și cu traseul prin Godeanu, spre vârful Gugu. Căci Hunedoara își are și munții ei. Mai sălbatici, mai puțin vizitați decât vecinii Retezat, dar cu trasee pe plaiuri întinse și vârfuri de peste 2000 de metri.
