Până nu demult, nici nu luasem în calcul posibilitatea unei vizite într-o peșteră neamenajată. Cu atât mai mult, cu cât am o oarecare strângere de inimă când vine vorba de spații înguste. Nu aș numi-o claustrofobie, nici măcar pe aproape, dar sunt convinsă că ceva, acolo, tot există. Mi se taie puțin răsuflarea atunci când nu găsesc spațiul necesar să mă desfășor. Dacă se mai adaugă și lipsa luminii, devine de-a dreptul neplăcut. Exact ca într-o peșteră… Dar micile fobii ar trebui confruntate și înfrânte la un moment dat. Și asta am decis și eu că voi face.
Continuând seria România în culori de toamnă, am pornit și anul acesta prin țară, pentru o perioadă mai lungă de timp, în explorarea locurilor încă nedescoperite în anii anteriori. Am ales Bihorul, Hunedoara și puțin din Gorj.
Peștera Gruieț
Prima poveste se oprește în Bihor, comuna Roșia, munții Pădurea Craiului din Apuseni.
După un mic studiu al reliefului din zonă și al peșterilor ascunse printre munți și păduri, am decis să facem o vizită și într-una din cele neamenajate. Bineînțeles, am căutat pe internet și am ales câțiva ghizi care se ocupă cu organizarea unor astfel de ture.
În peșterile neamenajate, intrarea pe cont propriu este interzisă. Într-adevăr, unele sunt relativ ușoare, dar fără a urma indicațiile cuiva cu o bază speologică solidă, nu ai reuși să ajungi prea departe. Sau și dacă ai reuși, probabil ar fi destul de greu să mai găsești drumul înapoi.
Astfel se prezintă și Gruieț. O peșteră foarte veche, formată în calcar, din scheletul animalelor depus de-a lungul timpului pe fundul mării, neamenajată și interesant de abordat datorită complexității și formelor create în galeriile interioare.
Există și variante mai greu accesibile, care presupun scufundări prin pasaje inundate sau traversări foarte lungi. Un exemplu aici este peștera Vântului, cu o lungime totală a galeriilor de 52 kilometri, situându-se pe primul loc în țară din această perspectivă. Unele sunt închise cu porți de fier și cheia trebuie obținută de la autoritățile locale.
Am ales Travel Guide România pentru tura speo în Gruieț. După ce am trimis câteva mail-uri, am considerat că ei ar fi potriviți pentru ce doream să facem.
O tură pentru două persoane costă 500 RON. Probabil într-un grup mai mare o parte din sumă ar fi distribuită între participanți și prețul revenit ar fi ceva mai mic. Ghidul s-a ocupat de tot: ne-a adus echipament complet constând în salopetă destul de groasă, cizme din cauciuc, mănuși, rucsac impermeabil și cască cu frontală.
Vizita a durat undeva spre două ore și jumătate, cu toate pregătirile și drumul până acolo (aproximativ 10 minute cu mașina de la punctul de întâlnire din fața Primăriei Roșia și încă 5-10 minute pe jos, în urcare prin pădure, din locul în care am lăsat mașinile).
Puteam alege și o zi plină de activități sub îndrumarea ghidului. Aici se poate combina explorarea unei peșteri cu o tură de via ferrata în cheile din împrejurimi. Prețul pentru două persoane poate ajunge și la 1000 RON.
Încă aveam o ușoară emoție pentru ceea ce avea să urmeze.
Ghidul ne-a întâmpinat vesel, chiar încurajator aș putea spune. Ne-am echipat cu cele necesare și am pornit. După urcușul de cinci minute prin pădure, undeva ascunsă între copacii verzi se zărește gura întunecată. O răcoare parcă de rău augur se simte venind din gaura neagră. Pare să te conducă în neant și să rămâi acolo, pierdut pe vecie. Dar nu-i nici pe departe așa.
Din păcate nu am reușit să fac toate pozele dorite. Deși l-am ținut ferit, într-un buzunar cât de cât impermeabil, telefonul s-a întors plin de nămol și umed, dar încă rezistă. La rucsac am renunțat la un moment dat și l-am recuperat la întoarcere, doar telefonul putând merge mai departe în siguranță.
Interiorul peșterii se vizitează într-o oră și jumătate. Este formată din două părți: cea activă, străbătută de un fir de apă și cea fosilă, cu formațiuni ciudate și întortocheate conturându-i specificul.
Plimbarea variază de la galerii înguste, în prima parte, unde ne-am târât pe genunchi și burtă pentru a le putea traversa, la zone mai înalte, peste care a trebuit să ne cățărăm printre stalagmite și pereți alunecoși și foarte umezi. Am fost surprinsă de aderența cizmelor de cauciuc.
Sunt multe tunele și arcade, mai înguste sau mai late, prin care ne-am strecurat spre zona fosilă. Odată ajunși, am remarcat formațiunile interesante, scurse parcă din tavan, unele atingând pământul.
Mici emoții mi-a dat o trecere pe lângă câteva bălți, nu mai mari de dimensiunea unui ochi de apă format după ploaie, dar de aproximativ cinci metri adâncime. Puteai trece pe deasupra lor, într-o ușoară echilibristică, ajutat de pereții denivelați, cu multe locuri de susținere.
Și partea de ramonaj, înainte de galeria finală, unde cu picioarele pe o parte și cu mâinile împingând în zidul opus, am trecut peste o porțiune foarte noroioasă, asemeni unor nisipuri mișcătoare de mici dimensiuni.
În Gruieț este foarte mult noroi. Noroi umed, noroi lipicios, noroi pe față, noroi pe haine. Dar asta îi conferă și farmecul aparte.
Ultima galerie, mai înaltă, traversată de lilieci, printre stalactite lungi și noduroase și stalagmite asemeni unor pâlcuri de spice galbene, este destinația finală. Aici ne-am oprit pentru câteva povești și pentru a experimenta întunericul deplin.
Am stins frontalele în locul unde nu pătrunde nicio altă lumină și am observat ce înseamnă bezna totală. Puteai clipi fără să-ți dai seama de diferență.
Am vorbit puțin despre lipsa luminii, despre singurătate și depresie, despre nevoia permanentă a omului de a socializa și de a zări lumina.
Povestea cercetătorului din Peștera Vântului
Un cercetător român a făcut un experiment în Peștera Vântului. A mers aproximativ 30 de minute de la intrare, într-un loc suficient de îndepărtat astfel încât să nu audă vreun sunet, ferit complet de orice urmă de lumină.
După șapte zile ar fi trebuit să revină cu concluziile analizei. Studenții l-au așteptat la finalul experimentului, la ora stabilită și văzând că nu apare au intrat să îl recupereze. L-au găsit într-o stare avansată de rătăcire și depresie, din cauza singurătății, a întunericului apăsător și a lipsei de comunicare. Pierduse noțiunea timpului, iar studiul și notițele sale se opriseră după a doua zi.
A repetat experimentul, dar și istoria s-a repetat întocmai.
Povestea unui picior rupt
O altă poveste a fost despre o persoană accidentată în peșteră, pentru care a fost mai ușor să se trimită un medic să i se pună piciorul în ghips, să i se aducă și provizii și mereu pe cineva care să-i țină companie, timp de o lună, până va putea ieși, decât să fie transportată pe o targă.
Ca o măsură de siguranță, tot de la ghid preluată, este indicat ca în peșteri neamenajate, mai dificil de abordat, să meargă patru persoane. În eventualitatea unui accident, una să rămână cu victima și două să plece după ajutor.
Nu este cazul și în Gruieț. Destul de ușor de traversat, complexă, este o inițiere potrivită în speologie.
Am ieșit pe același traseu, plini de nămol, semn că a meritat efortul. Ne-am spălat salopetele și cizmele în râul de afară și am pornit spre următoarea peșteră vizată. De data aceasta, una amenajată.
Peștera Cristalelor din Mina Farcu
Se află la 10 de minute de mers cu mașina de Gruieț. Este amenajată, cu poduri metalice și culoare largi. Se vizitează tot cu ghid, însă pentru a spune istoria locului.
Intrările în peșteră au loc la intervale de o oră, ultimul fiind de la ora 17, iar prețul este de 30 RON.
O galerie lungă ne prezintă povestea minerilor și a fostei mine de exploatare a bauxitei.
Ajungem apoi la primele cristale vizibile pe tavan și după ce urcăm și coborâm podul îngust, amenajat pentru plimbare, se deschide o galerie mai înaltă, cu pâlcuri de cristale de divese forme. O aripă de fluture, o icoană sau o șopârlă apar reprezentate aici destul de fidel, dacă-ți lași imaginația să zboare.
Vizita durează maxim 40 de minute, peștera fiind destul de scurtă, dar cu formațiuni interesant de studiat.
Cheile Cuților
De aici ne-am îndreptat spre Cheile Cuților, la o distanță de 10-15 minute de condus de mina Farcu.
Din parcarea satului Ponița, pornește și traseul prin chei. Circuitul are aproximativ trei kilometri și se parcurge în maxim o oră și jumătate. Este o plimbare lejeră, accesibilă indiferent de anotimp.
Cheile au și trasee de via ferrata, pentru cei mai aventuroși sau se pot traversa rapid, printre stânci și podețe din lemn.
Și aici am întâlnit trei mici peșteri: Peștera care Cântă, Peștera Calului și Peștera Vacii. După ultima, se termină și traseul prin chei. La mijlocul drumului, se poate face un ocol către un punct de belvedere deasupra Stanului Gurguiat, aflat la aproximativ 800 de metri, ușor în urcare prin pădurea înconjurătoare, fiind semnalizat corespunzător.
Peștera Meziad
Și la final am lăsat peștera Meziad, la încă 20 de minute de chei. Am ajuns aproape de ora închiderii și deși ne încadram în slotul orar alocat, se pare că nu se poate vizita dacă grupul format este mai mic de cinci persoane. Intrarea este tot 30 RON.
Am mers doar până la gura peșterii, să ne formăm o idee despre ce ar urma și am lăsat-o pe listă pentru data viitoare.
În următoarea tură, pe lângă peștera Meziad, vom mai alege o peșteră neamenajată, cu același ghid, de o dificultate puțin mai ridicată decât a Gruiețului. Că acum avem experiență, ce-i drept! Iar aventura prin Pădurea Craiului a fost într-adevăr inedită! Se va cere cândva, curând repetată.
