Am încheiat sezonul pârtiilor și anul acesta în luna martie. Nu pot spune că am profitat suficient de el, dată fiind iarna mai degrabă primăvăratică, specifică tot mai des României și aglomerația excesivă din zilele ceva mai reci. Nu am căutat nici o altă țară mai bogată în zăpadă, spunându-mi că poate la anul voi exersa mai mult, la fel cum de multe ori îmi repetasem și în anii precedenți.
Dar, deși cu un parcurs sărăcăcios, încheierea sezonului a fost de-a dreptul surprinzătoare, cu note veritabile de miez de iarnă.
În luna martie s-a așternut zăpada. Iarna a revenit așa cum o știam la munte: rece, înzăpezită, albă pretutindeni. Era de neratat o asemenea ocazie. Plus că cei mai mulți deja se consumaseră în plin sezon și nu se preconizau cozi interminabile în vreo stațiune din apropierea Bucureștiului.
Am analizat puțin orășelele înșiruite pe Valea Prahovei. Nu ducea vreunul lipsă de zăpadă, așa că opțiuni aveam destule.
SINAIA
Sinaia este stațiunea cu cel mai mare domeniu schiabil din România, cu pârtii aflate la altitudini de până la 2000 m, de care se poate profita inclusiv târziu, în luna aprilie.
Este recomandată amatorilor de sporturi de iarnă datorită varietății pârtiilor: zona alpină, aflată la 2000 de metri, bogată în zăpadă dată fiind altitudinea, dar nepotrivită zilelor cu vânt puternic, zona abruptă, între 2000 și 1400 de metri, pentru schiorii ceva mai experimentați și zona sub-alpină, accesibilă chiar și începătorilor.
BUȘTENI
Bușteni, cu a sa pârtie Kalinderu, destul de îngustă, scurtă și pe alocuri abruptă, nu m-a atras vreodată. Am testat-o bineînțeles, pentru a nu o cataloga pe nedrept, însă comparativ cu stațiunile vecine oferă mai puține alternative schiorilor.
AZUGA
Azuga a fost preferata anilor precedenți. Pârtia Sorica mi-a susținut câteva căzături, având o înclinație destul de mare pe anumite porțiuni. Tot în martie, la început, am vizitat-o anul trecut, dar vremea a fost ceva mai rece și zăpada mai puțin bogată, motiv pentru care au fost destule zone cu gheață, formate pe pârtia mereu umbrită, orientată spre nord.
PREDEAL
Predeal este mai potrivit începătorilor. Cu câțiva ani în urmă am exersat câteva mișcări pe Clăbucet, o pârtie cu o dificultate ușoară spre medie, dar și cu o porțiune dreaptă, un pic cam lungă, pe care cu placa și cunoștințele mele de atunci nu am avut vreo șansă de a o trece cu avânt, fără să mă opresc de tot, în mijlocul ei.
Subteleferic, cea marcată ca dificilă, a rămas un mister încă. Nu am ajuns la nivelul adecvat unei pârtii cu bulină neagră, așa că am ocolit-o de fiecare dată. Mai am nevoie de ceva antrenament înainte de a o coborî în mare viteză.
Acum însă am ales Poiana Brașov, pe care cu alte ocazii aș fi evitat-o fără a sta prea mult pe gânduri, din cauza aglomerației. Dar venise deja primăvara, weekend-ul trecuse și el, care ar fi fost șansele să nu fim doar noi și pârtiile? Plus instalațiile moderne de care beneficiază și pârtiile în sine, potrivite oricărui tip de schior, mai mult sau mai puțin experimentat.
Ningea fără oprire de aproximativ două zile. Zăpada depășea deja câțiva centimetri buni și continua să ningă.
Era prima zăpadă serioasă văzută anul acesta. În București doar fulguia ușor, dar ziua se topea rapid tot stratul mult prea subțire depus, formându-se o mâzgă neplăcută și murdară.
M-am entuziasmat întocmai ca un copil de iarna târzie poposită în sfârșit și pe meleagurile noastre. Aveam să-mi regret bineînțeles decizia și să chem primăvara înapoi odată ajunsă acasă, unde vremea gri, posomorâtă și foarte rece îți cam tăia orice avânt, dar mai era până atunci.
Fiind la munte, m-am bucurat pe cât posibil de albul nesfârșit așternut. Și cum puteam altfel profita mai bine, decât cu câteva zile pline pe pârtie.
POIANA BRAȘOV
Ne-am îndreptat într-o zi de marți spre Poiană și spre surprinderea noastră, deși ne așteptam să fim printre puținii schiori, parcarea de lângă gondolă, la Drumul Sulinar era deja plină. Nu același lucru s-a întâmplat și cu celelalte parcări, dar aici părea punctul de plecare al tuturor celor veniți.
Nu am prins însă cozi sau aglomerație nici la casă, nici la telescaune sau telegondolă, nici pe pârtiile foarte pufoase, cu o zăpadă moale și bogată, cum nu mai văzusem de mulți ani.
Abonamentul pentru o zi de ski a costat 150 RON, iar gondolele și telescaunele aveau program de funcționare până la ora 16:30.
Pe Drumul Roșu am inaugurat primele coborâri pe placă, cel mai ușor traseu din Poiană, aventurându-mă apoi și pe Sulinar, ceva mai scurt și cu un grad de dificultate puțin mai ridicat.
Oricât de abrupte ar fi fost coborârile, stratul foarte gros, proaspăt depus, îmi dădea încrederea că toate posibilele căzături ar fi fost atenuate de salteaua pufoasă de zăpadă.
Bineînțeles că o zi ar fi fost incompletă fără pauza binemeritată de la Cabana Postăvarul, cea mai veche cabană din România, pentru un vin fiert, o priveliște de ansamblu spre văile Bucegilor și creasta Pietrei Craiului, puțină muzică și câteva prăjituri de casă delicioase.
Atmosfera acestor zile de mijloc de martie, pe pârtiile înzăpezite și mult mai libere decât în sezonul propriu-zis, a fost ca o recuperare a întregii ierni trecute, de care prea puțin am profitat.
Astfel am încheiat anotimpul rece, fiind acum pregătită pentru primăvara mult așteptată. La munte însă, pentru cei care vor să mai păstreze puțin amintirea iernii, pârtiile vor continua să fie primitoare anul acesta chiar și în luna aprilie.
