Mi-am propus ca an de an, undeva la jumătatea lunii septembrie, să descopăr România. Să o găsesc exact așa cum e ea: tomnatică, cu strugurii deja culeși, poate puțin ploioasă, dar plină de culoare, cu oameni primitori și locuri noi, departe de casă.
Așa a început și toamna noastră. Vremea a fost potrivită și planurile cât să încapă, poate puțin înghesuite, într-o săptămână plină.
Din Ardeal spre Maramureș
Cascada Cailor și Munții Rodnei
După festivalul din Cluj, am pornit spre Borșa. Acolo avea să înceapă o poveste nouă, într-o stațiune pe alocuri uitată, dar bucurându-ne de aerul proaspăt al munților și cucerind plaiurile întinse ale Rodnei.
Ne-am cazat la hotel Victoria, retras între păduri dese, înconjurat de liniștea naturii, cu gazde ospitaliere și mâncăruri excelente. O perioadă destul de lejeră prin părțile locului, fiind printre puținii turiști cazați. Un grup de motocicliști nemți în explorarea drumurilor țării, câțiva bătrâni veseli, toți într-un scurt popas și personalul hotelului tăcut ne-au ținut companie în seara petrecută aici.
În după-amiaza sosirii, am pornit direct către Cascada Cailor, unul dintre motivele pentru care am ales Borșa.
O plimbare caldă, plăcută, pe pășuni întinse, o urcare de aproape 20 de minute cu un telescaun legănat, purtând peste dealuri o lungă istorie, încă o oră pe o potecă șerpuită până la baza cascadei și puteam spune că ziua nu a trecut fără o filă scrisă de amintiri.
A urmat și o coborâre abruptă, pe jos (telescaunul funcționează doar pâna la ora 17:00 PM și nu ne-am încadrat), nelipsiă de mici peripeții la traversarea văii prin mijlocul unei turme de oi, încheind astfel o zi completă.
La coborârea din telescaun, în Poiana Runcu Știolului, se pot servi produse tradiționale direct de la stână: brânză de burduf cu mămăligă și jumări, balmoș, lapte proaspăt și alte bunătăți.
Și la hotel am fost întâmpinați cu un platou clasic, bogat, precum amintirile din zilele ce aveau să urmeze.
O nouă zi a început încă de la primele ore ale dimineții, cu pregătirile necesare înaintea unei drumeții către Pietrosul Rodnei, cel mai înalt vârf din munții Rodnei și din Carpații Orientali. Era ceea ce mai aveam de îndeplinit în zona Borșei.
Deși destul de lung (aproximativ 4 ore urcarea și încă 3 coborârea), traseul este accesibil oricărui călător familiarizat cu drumurile muntelui. Sunt porțiuni întregi care îți taie răsuflarea, atât din perspectiva pantelor neîntrerupte, cât și a unui amalgam de peisaje create de pajiștile întinse, cu lacul Iezer, oglindind cerul și crestele, continuate de potecile șerpuitoare spre vârful masiv, traversat de nori.
După primele zig-zaguri pe drumul obositor din pietriș, mereu în urcare, fără un răgaz de odihnă, se deschide o priveliște care te repune pe picioare. Verdele își intensifică brusc nuanța sub umbra albastră a cerului.
Se coboară apoi puțin, pe lângă stația meteo și peisajul se deschide spre lacul Iezer, ca o poartă spre o altă lume, ce oglindește aievea un prezent plin de culoare.
Și de aici pornește ultima urcare, de aproximativ o oră și jumătate, spre vârf.
Priveliștea dintre nori ne-a redat suflul și toată urcarea și-a câștigat dreptul pentru fiecare efort la care ne-a supus, în special pe ultima bucată.
Coborârea a părut ceva mai scurtă și la final, am străbătut rapid ultima bucată înapoi pe drumul spre Schit, unde am abandonat mașina, printre brazi și căsuțe tradiționale, cu flori la geamuri.
Din păcate nu am întâlnit marmotele, comune zonei Rodnei și despre care auziserăm atâtea povești. Poate data viitoare se vor lăsa descoperite.
Din Maramureș în Moldova
Mestecăniș, Transrarău, Pietrele Doamnei, Munții Rarău, Durău, Munții Ceahlău, Piatra Neamț
Am părăsit Borșa, la fel și Maramureșul verde și ne-am mutat în Valea Putnei, spre Moldova.
Pe drum am făcut un mic popas în Mestecăniș, unde restaurantul cu același nume ne-a întâmpinat după un lung traseu, cu mâncăruri pe alese, berea locală, amară și foarte rece, plus poveștile personalului amabil despre istoria locului și împrejurimi.
Tocmai aceste sfaturi ne-au modificat puțin traseul, făcând ocol de o zi pe Transrarău, urcând și la Pietrele Doamnei și pe ceva mai micul vârf, Rarău.
Cu o zi mai târziu decât aveam planificat inițial, la poalele Ceahlăului, am regăsit Durăul, într-un camping cu căsuțe mici, din lemn și munți împrejur.
În prima seară am fost singurii cazați aici. O femeie între două vârste ne-a predat cheile și a plecat, lăsându-ne proprietari peste întinderea pustie. Nici urmă de oameni în zonă, doar aer curat și rece, munții îmbrăcați de ceață, căsuțele din lemn, trosnind sub adierea vântului, o bucătărie în exterior, o sală mare de mese, abandonată și câteva locuri de grătar.
Am profitat de natură, de pacea serii așternută peste locul uitat parcă de lume, izolat de orice zgomot exterior și orice prezență umană menită să aducă un dezechilibru în tăcerea munților.
Doar două vulpi și-au făcut apariția în acea noapte cu multe stele, răvășind ambalajele rămase în coșurile de gunoi și mușcând cu poftă o bucățică de adidas, aparent gustos.
În seara următoare au mai apărut câteva rulote și doi motocicliști olandezi.
Prima zi petrecută aici a început domol, profitând de o cafea fierbinte într-o curte doar a noastră, în aerul înțepător al dimineții.
Am făcut o plimbare și până în Piatra Neamț, la doar 64 kilometri de Durău, un oraș fără o imagine asociată până în acel moment, dar nu cu foarte mult contur nici după vizita făcută: doar un asfalt foarte prost și un trafic cam aglomerat. Cele trei lacuri: Pângărați, Vaduri și Bâtca Doamnei, împrăștiate pe drumul către oraș, au colorat puțin peisajul.
Pe malul lacului Bâtca Doamnei au fost amenajate câteva locații de agrement, cu bărcuțe și caiace, dar și case cochete cu gazon verde și flori. Și totuși lipsea animația, veselia activităților de vacanță. Porțile erau închise și nici urmă de bărci plutind pe suprafața întinsă. Toamna a alungat se pare voioșia sezonului văratic.
Modernizarea drumului axial Durău – Bicaz, finalizat anul acesta, ne-a ajutat să ne deplasăm rapid și fără obișnuitele gropi între locațiile vizitate.
A doua zi în Durău a fost pentru o nouă drumeție, de data asta în Ceahlau, pe vârful Toaca. Am urcat aproape 530 de trepte, cu un prim popas înainte de vârf, la cabana Fântânele (aflată chiar după prima oră de urcat, urmată de alte două ore până pe Toaca) și altul la Dochia, după urcare (la o jumătate de oră de scările spre vârf).
Pe drumul spre Toaca, se înalță și Panaghia.
Legenda spune că Panaghia a fost o fată deosebit de frumoasă, de care însuși Soarele s-a îndrăgostit, izolată fiind de muritori pe înălțimile Ceahlăului. Dragostea lor mare a micșorat noaptea, iar Dumnezeu l-a pedepsit pe Soare, ascunzându-l în neguri.
Pentru a îi reda strălucirea, fata a cerut să fie transformată în stană de piatră, putându-se bucura din nou de căldura Soarelui eliberat, dar sub înfățișarea unei stânci, aproape de cerul albastru.
Un alt traseu lung și accesibil, destul de populat, transformat într-o plimbare plăcută prin Parcul Național Ceahlău, într-o zi însorită de toamnă.
Prin Harghita și Covasna
Borsec, Vărșag, Sânsimion, Băile Tușnad, Balvanyos
După atâtea drumuri prin munți, ne-am mutat în Borsec, pe o vreme ceva mai rece și mai ploioasă decât anticipaserăm, conturând parcă tristețea unei stațiuni pe jumătate acoperită de ruine.
La fel ca și Băile Herculane, stațiunea Borsec a fost și ea uitată de timp, abandonată într-o degradare profundă, cu glasul stins de nepăsare.
Izvoarele minerale, cu efecte benefice, adună încă turiștii în sezon, la fel și mofetele reci și drumețiile către Grota Urșilor și Peștera de Gheață. Iarna este amenajată chiar și o pârtie de ski. Doar că timpul greu și lipsa investițiilor au lăsat stațiunea să pălească sub o apăsătoare povară.
Ceva mai animat este centrul, presărat și readus parcă la viață de cele două restaurante mai zgomotoase, ce rup tăcerea densă așternută pretutindeni.
Zona din afara stațiunii se aseamănă cu toate celelalte orășele mici din împrejurimi: case înșiruite de-a lungul șoselei, chiar și câteva blocuri de patru etaje, cu încălzire pe lemne, un parc, o școală, magazine și restaurante micuțe (Apemin – un local tipic), dar un relief proaspăt, frumos conturat.
Am lăsat în urmă Borsecul și am pornit spre Băile Tușnad. Mai aveam pe listă o parte de Harghita și Covasna, două județe verzi, cu păduri încă dese și pășuni parcă nesfârșite. Deși limba folosită uzual în cele mai multe zone este maghiară, oamenii au fost întotdeauna primitori și ne-au ajutat cu toate recomandările necesare de câte ori le-am solicitat, în română bineînțeles.
În Lăzarea am încercat să vizitiăm pentru al doilea an Castelul Lázár, un amestec de stiluri gotic, renascentist și romantic, datând din prima jumătate a secolului XVI, dar nici acum nu l-am găsit deschis publicului.
Nu puteam omite din traseu nici cel mai mare sat din România, Vărșag, aflat tot în Harghita.
Accesul se face pe un drum neasfaltat, de aproximativ 14 km, iar casele răsfirate te întâmpină singuratice și pline de culoare, spunând povestea fiecărui localnic.
Aici am mâncat un kurtos tradițional, pufos și dulce, făcut după rețetele clasice ungurești.
Bine ascunsă în inima satului, printre copacii deși, alimentată de șapte izvoare limpezi, Cascada Secuilor se rostogolește peste stânci, zgomotoasă și rece.
La plecare, porțile secuiești de peste un secol și jumătate, închid un nou capitol despre un sat peste care timpul a trecut mai încet, lăsându-l nealterat, cu ale sale tradiții străvechi, păstrate într-un colț de lume.
Nu foarte departe de Vărșag, în drumul nostru spre Băile Tușnad, în micul sat Sânsimion din depresiunea Ciucului, fabrica de bere Csíki Sör ne-a umplut portbagajul cu bere bună și rece.
Ne-am plimbat pe holurile lungi și am văzut întregul proces de producție. Am degustat ingredientele proaspete și am băut bere pe săturate. Dar toată povestea va continua într-un articol viitor.
Despre Băile Tușnad nu am prea multe impresii, dat fiind și timpul scurt petrecut aici, doar un amestec contrastant de vechi și nou.
Aici au rămas vechile hoteluri, cu tentă comunistă, dar au apărut și câteva baruri micuțe, mai tinerești și două-trei hoteluri și pensiuni cochete, renovate, cu prețuri mult peste media zonei. Cadrul natural însă ajută stațiunea să fie vizitată în continuare de numeroși turiști.
Am fost puțin uimiți de faptul că toate casele, restaurantele, micile baruri, până și biserica erau înconjurate de garduri electrice, toți localnicii păzindu-se astfel de urși. Noi nu am vazut vreunul în ziua petrecută aici, dar din poveștile lor, se pare ca ursul se simte ca acasă la băi.
Vizita de toamnă s-a încheiat cu o plimbare la Tinovul Mohoș, lacul Sfânta Ana și două zile relaxante la Balvanyos Resort. Dar, și despre ele voi detalia în articolele ce vor urma.
Până atunci însă voi profita de fiecare clipă, căci ea va naște o poveste. Iar fiecare poveste își va croi drum spre noi începuturi.
