Un tur prin șapte țări, pe motocicletă, pe parcursul a două săptămâni și jumătate
Experiența a fost pe cât de inedită, pe atât de spontană și fără a fi necesitat prea mari pregătiri. Și subliniez aspectul pregătirilor, deoarece bagajul ce poate fi luat este limitat. A trebuit doar să învăț să îl organizez cât mai compact, cu strictul necesar, cât să încapă într-unul din cele două cutii laterale (nu mai mari decât un mic geamantan). Topcase-ul (cutia de sus) a rămas liber, pentru căști sau geci și câteva accesorii mereu la îndemână, așa că nu am putut-o considera drept un bagaj suplimentar, cum estimasem eu inițial.
Nefiind tocmai persoana calculată sau perfect organziată, nu mi-a ieșit din prima, ci l-am făcut și refăcut de câteva ori, până am decis de ce aveam într-adevăr nevoie. Abia atunci am înțeles ce înseamnă de fapt esențialul.
Cele două lungi trasee prin șase țări într-un prim tur, la începutul unui iunie ploios, iar anul următor adăugând-o și pe a șaptea, într-un mai înflorit și cald, au avut fiecare povestea ei.
- România – Serbia – Muntenegru – Croația – Bosnia Herțegovina – Slovenia
- România – Serbia – Muntenegru – Albania – Italia – Franța – Monaco
E lesne de înțeles problema bagajelor, dar pot adauga aici și durerile pregnante de spate, apărute pe drumurile mai lungi, de care am tot avut parte. Mai socotim și ploaia, câteodată pornită parcă din senin și lucrurile se complică puțin.
Avantajele însă compensează micile neajunsuri. Experiența în sine, adrenalina, totul adunat, generează o poveste. Locurile de parcare pe care nu trebuie să le cauți, drumurile înguste și șerpuite pe coastă, pe care te poți strecura fără probleme, sentimentul de libertate și lumea altfel văzută, briza proaspătă și mirosul mării sunt doar câteva aspecte de luat în calcul.
Traseele alese nu au fost lipsite nici de drumuri accidentate, prin munți, de popasuri la localnici, forțați de împrejurări și locuri uitate de lume, dar totul a sporit parcă farmecul aventurii.
Una dintre plimbările de ținut minte a fost în Albania, prin satele uitate, bine ascunse printre dealurile înverzite, pe drumuri neasfaltate, mereu în urcare, cu porci grași, pătați, traversându-ne calea și găini rătăcite, apărute de nicăieri. În rest, o liniște profundă învăluia întreg decorul prăfuit. Am întâlnit în mijlocul pustietății doar câțiva localnici, și ei un pic pierduți, localnici care ne-au rugat chiar să-i luam cu noi până în cel mai apropiat sat mai populat, deși motocicleta abia ducea două persoane și nu prindea mai mult de 20 kilometri la oră pe acele drumuri accidentate și pline de pietre. Un peisaj bizar și rugăminți pe măsură, desprinse din necunoscut.
Totul părea rupt dintr-un film de Kusturika, iar realitatea înconjurătoare fusese și ea regizată, pentru a ne transpune în poveste. Locurile erau parcă uitate, departe de cotidian, izolate de lumea reală. Odată opriți și contopți în universul ciudat, riscam să nu mai revenim la prezentul nostru obișnuit.
Încă de la intrarea în Albania dinspre Muntenegru, un vameș dintr-o graniță izolată, ce parea improvizată și aproape deloc tranzitată, a zâmbit cu subînțeles când i-am prezentat traseul. Ba chiar ne-a spus și povestea unui alt turist, un motociclist olandez, recuperat cu un elicopter într-o încercare nereușită de a-l traversa .
Am străbătut atunci cu benzina la limită, fără vreo speranță de revenire în civilizație, aproape 30 de kilometri, în mai mult de două ore. Până și satele dispăruseră. Doar munți și pășuni întinse, smocuri răzlețe de pădure, și un drum încolăcit printre relieful proaspăt și verde. Ca și pasager, a trebuit să cobor de nenumărate ori, căci traseul neprietenos amenința să răstoarne în orice clipă motocicleta și așa chinuită de gropile, dâmburile și pietrele prezente la tot pasul.
Dar am ieșit din timpul improbabil și, la fel de brusc precum a dispărut la intrare, a apărut acum asfaltul, apoi un alt drum, o bucată de autostradă și o benzinărie. De parcă totul ar fi decurs firesc, lipsind bucata nedefinită prin care ne purtase o hartă veche.
O altă aventură a fost în Croația, într-o noapte ploioasă pe autostradă. Din cauza vremii, mai capricioasă decât anticipaserăm la pornire, am fost nevoiți să renunțăm la destinația stabilită inițial și să oprim în primul oraș întâlnit. Pe motocicletă, călătoria este flexibilă și micile evenimente neprevăzute, cum ar fi o lungă ploaie nocturnă de vară, inevitabilă într-o călătorie lungă, pot să-ți schimbe puțin planurile.
Așa am cunoscut Slavonski Brod, o parte a Croației total diferită de zona de coastă, deloc turistică, fără prea mulți vorbitori de limbă engleză și fără prea multe opțiuni de cazare.
Uimirea tuturor celor pe care îi întrebam de un hotel, când ne observau turiști în acel oraș, ne-a sporit puțin neliniștea și ne-a cam descurajat spiritul de vacanță. Nici internetul nu era pe atunci tocmai la îndemână, iar telefoanele nu ne ajutau prea mult.
În toiul nopții am reușit totuși să găsim un bancomat și un magazin, iar în ultimă instanță, la o veche magazie de chei și unelte, am fost îndrumați și către o cazare, într-o curte betonată, cu o mică încăpere.
În camera înghesuită, cu toate hainele ude din cauza unei ploi nu tocmai calde, cu o bere nu prea rece, cumpărată de la magazinul descoperit și câteva pungi de chips-uri, am încheiat o istorie a unei ieșiri cu ceva întorsături amuzante.
Mai greu a fost însă a doua zi, după ce am pornit pe lungul drum spre casă, pe aceeași vreme plumburie, tot pe o ploaie deasă. Până în Serbia, un cer compact, apăsător și gri, fără vreo urmă de speranță, ne-a însoțit pe tot parcursul unui traseu umed, trist și rece.
Coasta Amalfi în schimb, a fost parcă făcută pentru drumurile cu motocicleta. Cumulând toate experiențele mai puțin plăcute și tot ar putea fi șterse de o singură plimbare pe malul însorit.
Coborând pantele șerpuite până la mare, sfidând mașinile greu de manevrat în curbele prea strânse și improvizând parcările, strecurându-ne printre mulțimea scuterelor Vespa, pictate în culori vesele, doar în tricouri și pantaloni scurți, cu briza plăcută fluturându-ne hainele, am simțit ce înseamnă cu adevărat libertatea.
Nici coasta Franței nu s-a lăsat mai prejos, însă peisajul boem al Italiei spre sud ne-a depășit imaginația.
Street food-ul și restaurantele locale chinezești. Fără traduceri, fără meniuri și explicații, doar mâncare aleasă după poze și… din impuls
Nu de puține ori, în călătoria noastră în China, am întâlnit restaurante în micile orașe, pierdute pe străduțe obscure, luminate difuz, dar pline de miros de condimente și localnici joviali și gălăgioși, care te îndemnau să iei parte la atmosfera detașată. Doar că, meniurile erau exclusiv în chineză, fără traduceri și fără vorbitori de engleză sau alte limbi cunoscute.
Am încercat descifrări cu aplicațiile instalate pe telefoane, ba chiar mici conversații în scris, ghidați tot de telefon, însă nu ne-au dus prea departe. Într-un final am renunțat și am ales să ne lăsăm imaginația liberă, să ne orientăm doar după poze și recomandări. Am experimentat câteva combinații ciudate, cum ar fi mâncarea de tentacule, melci sau raci, o tocăniță de ardei foarte iuți, multe tipuri de soia gătită cu sosuri picante sau o mâncare cu pui copt, condimentat și tăiat apoi, cu tot cu oase, aruncat în farfurie, cu alune și bineînțeles ardei iute și servit… cu atenție, dar totul foarte gustos. Gândacii și ciocurile de rațe, identificate fără prea mari dificultăți, au fost excluse rapid.
Cu toate acestea nu am reușit să nimerim un desert corespunzător. Orice semăna a prăjitură, budincă sau fursec, era fie cu carne, fie cu sos de soia sau o gelatină cu o consistență necunoscută, dar întotdeauna sărat, nimic dulce.
Totuși ne-a plăcut deschiderea localnicilor, care, deși nu ne înțelegeau, au continuat să ne povestească și probabil să ne recomande diverse, să facem poze împreună și să ne bucurăm, pierduți undeva între cuvinte și traduceri.
„Atacați” de maimuțe pe „scena” Avatar, în parcul Zhangjiajie
Știam povestea maimuțelor buclucașe, tocmai de aceea am intrat în parc pregătiți, cu mici banane și castraveți cumpărați de la standurile pline de fructe proaspete.
Nu ne-am afundat prea mult, când am auzit foșnete de jur împrejur și până să ne dezmeticim, o banană ne-a fost deja sustrasă chiar din mână. Și rând pe rând au apărut maimuțele, ațâțate de mirosul dulce.
Au urmat tropote pe balustrade, pe acoperișurile standurilor cu ape și sucuri pentru turiști, pe scări, prin copaci și o ploaie de maimuțe s-a abătut asupra noastră, așteptând recompense.
Deși obișnuite cu oamenii prezenți și puțin prea îndrăznețe, ne-au urmărit până au obținut tot ce aveam de mâncare, apoi ne-au părăsit, amestecându-se printre copaci și făcându-se nevăzute în câteva clipe.
Fără cazări rezervate, doar cu o hartă explorând Marocul
Deși a fost o inițiere în lumea călătoriilor, alături de alți șapte prieteni, ieșirea în Maroc a fost cea mai puțin organizată plecare și totuși, a mers fără cusur.
Aveam doar o hartă mare, câteva puncte marcate, restul venind de la sine. Odată ajunși și încă nedezmeticiți de albul orbitor al unui oraș pe malul oceanului, Casablanca, am fost abordați și îndrumați de fiecare dată de localnici. Nici măcar nu a fost nevoie de o limbă comună, ca să ghicească de ce aveam nevoie (deși ne-am descurcat aprope admirabil cu franceza și spaniola, ambele binecunoscute de marocani și potrivite oarecum, de noi).
În orice oraș am oprit, indiferent de oră, era nevoie doar de o plimbare prin zonele mai aglomerate sau prin medine și cineva ne aborda și ne ghida către o potențială cazare. Recompensa era de câțiva dirhami.
A fost prima ieșire din țară o ieșire în care am reușit să fac un tur al Marocului, într-un familiar Logan închiriat, urmat de o mașină de tractat, căci bietul Logan a obosit chiar în drumul spre aeroport, la întoarcere, după așa o lungă plimbare. Dar am bifat toate orașele importante și am profitat din plin de zile colorate, cu povești noi.
Am întâlnit oameni variați, tradiții respectate cu sfințenie, o cultură diferită de cea cunoscută. Atunci aveam să descopăr și ce înseamnă diversitatea, cum arată de fapt lumea îndepărtată. Am avut parte de cazări de unde puteam vedea oceanul sau case întunecate, fără ferestre și fără băi, de drumuri lungi, prin peisaje deșertice, printre dune și clădiri vechi, cu cămile la poartă sau prin orașe agitate, cu munți de condimente și moschei falnice, care-și chemau oamenii la rugăciune.
Aceasta a fost experiența care mi-a deschis ochii spre o lume nouă, plină de oameni deosebiți, de locuri doar închipuite din imagini, o lume recreată prin călătorii.
Și experiențe ar mai fi multe, dar mă rezum pentru moment la cele patru, lăsând alte capitole deschise pentru povești ce vor urma.
