Nu de puține ori ni se întâmplă ca în drumul nostru spre o destinație prestabilită, să mai avem câteva opriri neprevăzute, atrași de locuri întâlnite-n cale. Fie un orășel mai cochet sau altul mai neaoș, fie o biserică ce-și înalță turlele peste casele plăpânde sau o livadă de meri roșii, copți și parfumați. Fie chiar o clădire mai veche, pierdută în pustietate, pe alocuri dărăpănată, dar care încă își spune povestea măreață de odinioară.
Așa s-a întâmplat cu Șona, într-o zi caldă, de miez de toamnă.
Satul
Printre casele rarefiate, am zărit o veche biserică, cu o înfățişare aparte, motiv pentru care ne-am abătut puțin din drumul nostru și ne-am îndreptat curioși spre clădirea fortificată.
Eram în Șona, un sat din județul Alba, despre care nu auzisem prea multe… de fapt despre care nu auzisem deloc, înainte de oprirea neplanificată. Câteva case aranjate de-a lungul uliței, puțin decolorate de soare; în rest o liniște deplină. Era puțin trecut de orele amiezii, dar satul părea cufundat într-un somn profund. Niciun zgomot nu răzbătea peste gardurile înalte, nicio prezență nu se zărea pe străzile lungi. Nici vântul nu părea să mai adie.
Am parcat chiar lângă biserică, ne-am învârtit puțin prin satul împietrit, apoi ne-am îndreptat spre zidul masiv ce înconjura întreaga clădire.
Totul părea ferecat și biserica demult părăsită. După ce ne-am convins că nu există vreo șansă de a pătrunde mai departe de fortificațiile exterioare, am făcut câteva poze și când ne pregăteam să pornim mașina, din curtea de lângă, a ieșit un sătean între două vârste, cu o găletușă plină cu struguri în mană, care ne-a salutat vesel. Probabil și el a fost surprins de prezența noastră acolo, în acea după-amiază amorțită de septembrie, precum am fost și noi de faptul că satul chiar este locuit și cineva ne întâmpină.
La cules de struguri
I-am povestit intențiile noastre și ne-a poftit în curte. Întâmplarea a făcut ca tocmai acel bărbat să fie paznicul bisericii și după ce i-am dat o mână de ajutor la culesul strugurilor, s-a oferit să ne prezinte în schimb împrejurimile.
În spatele casei se întindea o vie nesfârșită, unde păreau să se fi strâns toți locuitorii satului. Liniștea de mai devreme a fost atunci deslușită. Oameni de toate vârstele, cu pielea încă arsă de soarele verii trecute, îmbujorați după efortul depus, dar cu un zâmbet larg pe față, culegeau de zor strugurii uriași, atârnați ca niște globuri mari și mov, în via răspândită pretutindeni. Se pare că au avut parte de o recoltă bogată anul acesta, mi-am spus atunci, privind marea de fructe coapte.
Am primit patru găletușe pe care le-am umplut rapid, cât am cunoscut oamenii din jurul nostru și le-am aflat povestea. Câțiva nu mai locuiau în micul sat, ci se mutaseră în Germania, o țară ce le-a oferit mai multe posibilități și un trai mai bun decât ar fi avut acasă. Rămăseseră însă nostalgici la viața satului și încercau să se întoarcă ori de câte ori aveau ocazia, să petreacă câteva săptămâni alături de întreaga familie.
După ce ne-am îndeplinit sarcinile primite, am fost conduși să vizităm biserica, aşa cum ni se promisese, cea care ne-a adus în Șona. Săteanul îi cunoștea bine istoria și ne-a împărtășit-o și nouă, ca un adevărat ghid ce îşi desfăşoară zilnic turul prin obiectivele alocate. Doar că aici noi eram singurii turişti, apăruți întâmplător în peisajul amuțit.
Biserica Fortificată
Biserica evanghelică fortificată se pare că aparținuse sașilor luterani din satul Șona. La o distanță de aproximativ doi kilometri de locul unde ne aflam, s-au descoperit ruinele unei și mai vechi biserici, construită in secolul XIII, de comunitatea germană.
Clădirea pe care am vizitat-o a fost reconstruită în stil baroc în secolul XVIII, păstrându-se doar câteva elemente din construcția inițială. Interiorul părea asemeni unei vechi picturi înfățişând o scenă de nuntă, înaintea sosirii invitaților: o sală mare, luminoasă, cu banchete frumos decorate şi o uriaşă orgă la primul etaj, pregătită să dea tonul ceremoniei.
Am părăsit biserica şi am urcat apoi pe scările înguste din clopotniță, în vârful cărora veghea tăcut clopotul uriaș din fier. Un mecanism vechi de ceas amuțise și el în clădirea prăfuită. Lipită de clopotniță, împărțind acelaşi perete scorojit, se afla și o mică sală de clasă. Câteva mese din lemn stăteau aici înghesuite, cu o tablă ciobită agățată în fața lor, lângă catedră.
Cu o urmă adâncă de regret, ne-a povestit și cum au încercat să-și valorifice satul prin dezvoltarea turismului și promovarea bisericii, după o viitoare restaurare, ca important obiectiv istoric. Totul ar fi fost posibil prin accesarea fondurilor europene pe dezvoltare. Dar inițiativa le-a fost refuzată și biserica și-a închis porțile, iar oamenii au continuat să părăsească satul în căutarea unui trai mai bun.
La plecare, ne-a prezentat și locuința familiei, o casă cu tavan înalt și pereți groși și reci și multe camere dispuse în stil vagon. Câteva poze atârnate deasupra mobilei vechi, din lemn, înfățişau viața satului de odinioară. Am fost serviți cu o vișinată plină de fructe, făcută acasă după rețete bine păstrate, vinul urmând să fie produs și el după culegerea viei.
Oamenii rămași aici au exploatat pe cât posibil opțiunile puse la dispoziție de natură și animale, ducându-și traiul modest, dar încă vesel și sănătos. Și poate într-o zi, vor primi și resursele necesare pentru valorificarea istoriei zonei. Iar satul tăcut va reveni la viața și animația de altădată și biserica fortificată își va redeschide cândva porțile.
