De ce ne plac călătoriile? Ne plac pentru că ne ajută să simțim că viața merită trăită din plin, la o altă intensitate. Ne arată că lumea este într-adevăr mare și chiar dacă timpul nu ne permite să o explorăm pe de-a-ntregul, putem măcar încerca să o descoperim puțin câte puțin.
Atunci când pornesc în lume, orizontul se deschide. Parcă încep o nouă viață.
Nici nu mai contează distanța, vremea, anotimpul, ploaia. Se găsește ceva asortat fiecărei ocazii.
Dacă soarele strălucește puternic cât e ziua de lungă, plajele cu ape albastre, munți și mare deopotrivă se contopesc vesele într-o armonie perfectă, menită să îți trezească fiecare simț.
Dacă vremea e apăsătoare, iar ploaia pare să-și trimită ferm mesajul, istoria, arta, arhitectura te așteaptă în vechile clădiri din orașele vizitate, pregătite să îți spună o poveste.
Micile cafenele sau restaurantele cu arome îmbietoare își deschid și ele porțile poftindu-te sub aripa protectoare. Ia-ți un răgaz, îți spun! Avem o bere bună, un gust născut din obiceiuri și tradiție. Încearcă-le până ce ploaia va trece și vei porni mai departe. Suntem parte a locului. Suntem una cu orașul.
Ce ar fi viața fără călătorii? Ce ar fi și oamenii fără cuvinte, marea fără valuri sau munții fără pădure.
Am fi dezgoliți de idei, dezbrăcați de simțuri, înstrăinați de fericire.
Oamenii sunt ființe fragile, ce poartă doar un scut de protecție pentru a face față rutinei zilnice și a merge mai departe, indiferent de stări și apăsare. În lungile plimbări scutul se crapă și cade, iar bucuria adevărată izvorăște din fiecare perspectivă nouă.
Fericirea mi-e cel mai bine descrisă de plecarea spre Amalfi. După un drum istovitor pe motocicletă și o traversare prin patru țări cu întâmplări stranii, destinația a părut cu atât mai fermecătoare. Un semn că orice greutăți au la capătul lor o recompensă pe măsura efortului depus spre a o atinge.
Bulgaria ne-a condus pe ploaie și vânt, de parcă vara se hotărâse să fugă pe nesimțite și să lase locul altui anotimp, fără avertizări, fără preludiu. Doar un anotimp mai trist și rece apărut de nicăieri.
Prin Serbia am trecut cu o singură oprire, într-o benzinărie prăfuită, vis a vis de care, câțiva localnici se întreceau pe linia de cale ferată în așteptarea trenului, cu câte o sticlă de bere în mână, chiote și fluierături. Iar care îndrăznea să se retragă ultimul din calea lui, odată apărut, câștiga probabil admirația și aplauzele celorlalți. Poate și-o bere și niște ani de viață. Un peisaj ieșit din tipar.
În Muntenegru am făcut în sfârșit un popas de o zi. Hotelul ales, unul de seamă din zonă, probabil singurul, ne-a primit fantomatic, cu decoruri contradictorii. Sala de mese era și sală de fitness, în funcție de ora la care ajungeai. Camerele, spațioase de altfel erau locuite și de alți „chiriași” – o familie uriașă de furnici neobosite, care au tranzitat-o până ne-am plictisit să le mai urmărim.
De aici am trecut în Albania, pe niște drumuri ce tăiau munții, pustii și neasfaltate, prin sate pierdute în timp, unde locuitorii semănau mai degrabă cu spirite captive în locurile uitate. Le-am contorizat în speranțe și emoții, căci orele treceau fără să le putem prinde din urmă. Și de aici am ajuns și în port, o noapte pe mare, printre fulgere și furtună și abia apoi am întâlnit Italia.
Doar că și în Italia am rătăcit pe străzi neasfaltate, înfundate, printre case părăsite, iarbă înaltă și ciulini rostogoliți de vânt. Tot în căutarea unei căi mai scurte către fericire.
După cum se spune, drumul știut e cel mai scurt, dar noi părea să nu îl cunoșteam nici pe departe.
Și după ce într-un final am răzbit, ni s-a deschis Salerno, poarta noastră către Amalfi. Cu aer sărat îmbibat de miresme dulci de flori. Culoare cât cuprinde și-o mare liniștită. Nici nu mai conta restul. Mi-au șiroit câteva lacrimi și stomacul mi s-a umplut de toți fluturii verii. Aici era Paradisul.
Au urmat și alte aventuri și am avut și alte vise, toate conturându-mi noi decoruri. Dar marea mea dragoste va rămâne mereu Italia.
Așa cum se și spune: prima iubire nu se poate uita vreodată!
Am văzut multe orașe, ce parcă nici măcar nu mai aparțin aceleiași lumi.
Orașe moderne, cu zgârie nori depășind munții și sisteme complexe de mijloace de transport aduse acolo din viitor. Orașe vechi, medievale, cu castele de zici că ar fi fost turnate din nisip, biserici cu turle întunecate și palate întortocheate, cu porți masive și ziduri de apărare. Orașe mari, orașe mici, case plămădite din pământ sau desenate dintr-o carte de povești.
Muzee pline cu de toate, ce au închis în spatele porților zeci sau sute de ani de istorie.
Piețe animate, cu negustori guralivi ce aveau abilitatea de a preschimba marfa în praf magic, ce-ți putea îndeplini pe loc orice dorință.
Mări albastre, mări agitate, bărci care-ți duceau visurile departe.
Nu trebuie decât să deschizi ochii și să alungi limitele pământești.
Important este să cauți continuu, neobosit, mereu însetat de nou, mereu animat de ceea ce lumea poate să-ți ofere.
Mereu alergând după fericire. O vei găsi în toate și în toți. De fiecare dată alta, de fiecare dată construită pentru tine.
