Aici timpul parcă a stat în loc.
Un decor prăfuit, desene șterse, pictate cu mai bine de 15 ani în urmă, mascate ici și colo de poze reflectând o tinerețe pierdută în buclele întortocheate ale vremurilor.
Ceva s-a destrămat pe drum. Viața a mers mai departe, ștergând parcă amintirile de pe firul realist al timpului, lăsându-le în urmă ca pe un diafilm vechi, văzut cândva și proiectat acum vag, sfidând realitatea noastră.
E de ajuns să te întorci acolo, să simți mirosul lemnului puțin umed, impregnat de tutun. Și să atingi soba ciobită, ușor călduță, cu un mic pervaz menit să sprijine scrumierele inscripționate, aduse aici de clienții fideli din alte baruri mai cochete, sau sticlele de bere ieftină, care au înveselit serile anoste dintr-un orășel fără vlagă.
A fost locul de întâlnire al multor generații. Câțiva ani, apoi l-au părăsit. Dar el ne-a așteptat tăcut reîntoarcerea, dincolo de gardul masiv și ruginit. Un mic local, numit Stix.
Proprietarii, aceiași parcă, încă neschimbați de vreme, triști, ușor mai plictisiți, se ițesc de cum treci poarta, în ușa cu oglindă spartă, înlocuită în repetate rânduri, oglindă ce ne-a reflectat trecutul și anii tinereții, cu păr vâlvoi, ruj roșu și unghii colorate.
Câte întâmplări a închis în lumea din spate, câte emoții a păstrat. Și fericire, și copilărie, iubiri și ani uitați, povești pe care doar proprietarii încă le recompun și retrăiesc în lumea închisă aici, povești strecurate pe furiș înapoi, prin crăpăturile oglinzii.
Timpul pe ei i-a ocolit, pe ei și locul, făcându-i nemuritori. Nu știi dacă sunt aici sau au rămas aievea, nu știi ce te așteaptă dacă pătrunzi în trecutul – prezent incert. Ca simplu muritor, poți rătăci pe veci prins într-un trecut repetat și o fericire iluzorie sau poți trăi un prezent lipsit de contur și fără pe mai departe.
Dar tentația-i vicleană. Vrei să revii. Să retrăieşti adolescența doar puțin, privind pozele vechi și prietenii de altădată… şi cățelul, altul decât în primii ani, dar rămânând un element definitoriu în straniul peisaj, înnodat undeva pe ața timpului și rămas înfrigurat pe fotoliul de lângă sobă, lătrând încă dansatorii dintr-o altă lume.
Aici a început totul, cu 17 ani în urmă.
Un loc secret, bine păstrat la vremea aceea, tocmai pentru nu-i risipi vraja, pentru a-ți însuși apartenența la ceva diferit, de un farmec sărăcăcios, dar totuși autentic și atrăgător.
Eu și Luci, prietena cu care știam cel mai bine să pierd vremea, căci într-un orășel din sud, invadat de banal, unde secundele par ore, aveai nevoie de un astfel de prieten, am fost primele incluse în mica lume, ascunsă sub arcadele din viță de vie.
Am pășit înăuntru timid, cu o oarecare reticență, izvorâtă și din decorul sobru. Am salutat respectuos la intrare, căci așa cum am dat deja de înțeles, localul era ceva familiar, unde toți păreau a fi rude sau foarte buni prieteni.
Ni s-a răspuns rece, saluturile înghețând undeva pe drum, zdrobite de o replică glacilă, ba chiar puțin ironică, urmată de nimic mai mult.
Am comandat o băutură ieftină și o farfurioară cu alune lipicioase, puțin râncede, dar altfel nici că s-ar fi încadrat în spațiul bizar.
Părea să fim primii clienți care îndrăzniseră să comande și altceva în afara băuturilor dătătoare de fericire și uitare.
O privire rotocol – era o casă bătrânească, transformată într-un mic bar, cu o terasă înghesuită, la stradă, îmbrăcată în viță tânără, cred că singurul element proaspăt din peisajul oarecum dezolant.
În interior, cinci mese din lemn, îmbinate prost, cu scaune în care riscai să-ți rupi hainele sau să te răstoarne pe neașteptate, în hohotele celorlalți, dacă atenția ți-era chiar și pentru o clipă abătută de la ele.
Se mai zărea pe margine și o sobă înaltă, până aproape de tavan, cu modele simetrice și colțuri de teracotă lipsă, terminându-se cu un televizor vechi, cu tub, marca Diamant.
Camera se continua cu o toaletă ascunsă de o perdea groasă, de multe ori folosită pe post de prosop, la ieșirea din baie. Văzând-o, odată lovit de nevoia firească și pătruns în acest lăcaș neprimitor la o primă vedere, următorul gând natural ar fi fost să o rupi la fugă, fără să privești în urmă… dar totuși nu o făceai.
Înăuntru, un vas de toaletă vechi, îngălbenit, unde apa funcționa după noroc. Și dacă el lipsea, te transformai rapid și în instalator, demontând rezervorul și bâltâcâind prin bazin, până reușeai să porneşti scurgerea manual. Tehnică deprinsă după mai multe vizite, când la un moment dat, norocul mi s-a terminat.
Chiuveta spunea și ea povestea tuturor mâinilor eliberate deasupra-i, de bune și de rele, toate strânse în cupa rotundă și ea, uşor gălbuie.
Urma un hol, cu alte două mese, care se termina cu o terasă betonată, ce lega localul de restul orașului, făcându-l mai puțin abstract.
Dar muzica, muzica răsunând din vechea combină, ce protesta puțin înainte de a-și relua mersul, contura visarea. Transforma locul. Te îmbia pe acorduri vechi, de chitară rece, împletite cu ritmuri clasice și voci puternice, care te purtau departe, în alt timp, în altă viață.
Și chiar așa, ne-am integrat, la rândul nostru simțindu-ne îndreptățite parcă să aducem membrii noi. Așa am animat atmosfera contrastantă pe parcursul anilor. Un pic boemă, în zilele pustii de vară, mult prea călduroase, înveselite doar de melodiile vechi, pe fundal toropit de arșița lui august sau poate un pic prea agitată, în serile de petrecere nebună, sfidând capacitatea barului, forțând mesele vechi și testând rabdarea vecinilor, exasperați de multe ori.
Și atunci am descoperit: locul era ceea ce voiai tu să fie. Era evadarea din realitate, crearea universului dorit, mulat pe trăirea fiecăruia, modelat zi de zi, tinzând spre perfecțiunea imperfectă.
Era construcția mea, a ta, a celor prezenți. Eram noi și imaginația.
