Nu mă pot lăuda cu o prea vastă experiență în domeniu și nici abilități extraordinare de escaladare și orientare, însă îmi plac plimbările lungi, prin păduri pline de culoare și foșnet viu, pajiștile întinse, nesfârșite parcă sau crestele semețe, arcuite în bătaia vânturilor. Sunetul naturii rezonând din stâncile ridicate până la soare te umple de viață și aerul proaspăt, specific fiecărui anotimp, naște povești surprinzătoare.
De aici și cele opt vârfuri alese, toate escaladate în zile însorite de toamnă. Aflate în zone diverse ale țării, au coincis cu plimbări mai lungi, pe parcursul câtorva săptămâni de vacanță. Aproape toate sunt trasee la îndemâna oricărui amator de munte și natură.
Munții Hășmaș – Hășmașul Mare și Piatra Singuratică – septembrie 2020
Este un traseu ușor, cu peisaje frumoase, potrivit oricărui anotimp. Am întâlnit pe drum plimbăreți de toate vârstele, bucurându-se de întregul decor creat de munți și plaiuri întinse, de prietenii strânși pe iarbă, în fața cabanei și de sunetele toamnei.
Am pornit din satul Bălan, spre Piatra Singuratică (1504 m). Din păcate, nu ne-am informat foarte bine despre starea drumului de acces și am ales traseul pe dungă albastră, traseu închis în septembrie 2020 (situație care a persistat și în 2021) din cauza furtunilor și a copacilor doborâți, care ascundeau potecile. Am omis semnul de traseu blocat…
După lupte aprige cu învălmășeala de crengi ce acopereau în totalitate pajiștile și escaladări pe trunchiuri de copaci sau rostogoliri pe sub arcade formate din pomii lipsiți de viață, tot nu se întrevedea nici urmă de cabană. Părea ca acest traseu să fie în zadar. Semnele de orientare fuseseră și ele demult pierdute în haosul creat și nici urmă de potecă sau loc plat în care să ne tragem sufletul.
Era însă prea târziu să renunțăm și după aproape trei ore de eforturi obositoare și acrobații peste natura moartă, de care nu mă credeam capabilă, am auzit în sfârșit voci. Ne-am ghidat după ele, ieșind în traseul accesibil, cel pe care ar fi trebuit să îl urmăm de la bun început, pe o potecă lată și bătătorită, șerpuind din oraș până la poalele Pietrei Singuratice. Drumul corect era cel marcat cu triunghi roșu.
Grupuri vesele de turiști ne-au intersectat acum calea, gălăgioși și degajați, contrar înfățișării noastre, cu urme de epuizare, puțin noroi și câteva zgârieturi.
Traseul pe potecă, până la cabană, durează cam o oră și jumătate, două, în funcție de ritmul de mers, iar de la cabană se urcă lejer, încă o oră, o oră și jumătate până pe vârf (1793 m), urmat de încă o oră coborârea înapoi la cabană. De la Piatra Singuratică până în sat am mai facut la întoarcere, o oră și jumătate.
Peisajele sunt spectaculoase și deschiderea din spatele cabanei oferă o perspectivă de ansamblu asupra muntelui. Pajiști întinse, verzi, pe care pasc liniștite văcuțe pătate sau cai zvelți. Nu se aud decât sunetele vântului, împletit cu muzica talăngilor agitate.
În dreapta cabanei se înalță ascuțită, masivă, Piatra Singuratică. În aproximativ 15 minute se poate escalada (are puțin peste 100 metri înălțime), fiind asigurată cu lanțuri și corzi pe porțiunile foarte abrupte.
Pentru mai multe zile petrecute în munții Hașmaș, direct în mijlocul naturii, vă puteți caza la cabana Piatra Singuratică în camere comune, încălzite, în pod, pe priciuri sau la cort.
Am ales acest traseu într-o zi călduroasă de început de toamnă, pornind dinspre Bușteni la prima oră. Am urcat în Hașmaș, odată ajunși în Bălan și apoi am înnoptat în Gheorgheni (40 km de Bălan).
Munții Călimani – Negoiul Unguresc și Pietrosul Călimanilor – septembrie 2020
Antrenați deja de tura din Hășmaș, la două zile distanță am pornit hotărâți să cucerim și munții vulcanici, Călimani.
Am părăsit Harghita și ne-am mutat în Suceava, am traversat Gura Haitii și ne-am îndreptat cu mașina spre cariera de sulf. Șoseaua șerpuiește pe lângă râul Neagra, apoi se cotinuă spre cariera de sulf, ocolește ușor și se termină cu o parcare aflată chiar la intrarea pe traseu. Drumul până la carieră este asfaltat și este accesibil oricărei mașini, cu denivelările și gropile formate în timp, specifice traseelor de exploatare. Pot fi însă ocolite, mai puțin ultima porțiune, ceva mai accidentată, exact la urcarea în parcare. Am preferat să lăsăm mașina puțin mai jos din acest motiv, dar mulți au urcat și bucata finală.
Cariera de sulf a fost un proiect început în perioada comunistă și abandonat la finalul anilor 90, proiect ce va lăsa semne adânci mulți ani de acum încolo, în pofida acțiunilor de ecologizare demarate pentru a-i șterge efectele devastatoare.
Întregul traseu, până pe vârful Pietrosul Călimanilor, poate fi parcurs în aproximativ trei ore și nu prezintă dificultăți deosebite, doar câteva urcări mai solicitante, însă, ca și în Hășmaș, nu sunt zone expuse și nici nu sunt necesare abilități de cățărător.
Prima parte este relativ lejeră, pe o potecă prin pădure, trece prin șaua Negoiu, ajunge pe vârful Negoiu Unguresc (2081 m) și de aici, într-o jumătate de oră întâlnește și Pietrosul Călimanilor (2100 m).
Relieful specific munților vulcanici, formațiunile din plăci și grohotiș conferă peisajului o notă aparte, oferindu-le Călimanilor o notă distinctă.
Coborârea durează și ea puțin peste două ore.
Munții Rodnei – Pietrosul Rodnei – septembrie 2021
Se pare că am dedicat toamna traseelor aflate mai departe de casă, de aceea am continuat în același ritm și în 2021. Ne-am orientat acum către munții Rodnei, pornind din localitatea Borșa, Maramureș.
Deși este un traseu mai lung, demonstrându-și astfel reputația de cei mai înalți munți din Carpații Orientali, și potecile Rodnei sunt accesibile oricărui călător familiarizat cu drumurile muntelui.
Pornind din parcarea aflată la 300 metri de Schit, scurtând prima porțiune pe o potecă nemarcată prin pădure, am ieșit după aproape o oră, în primele zig-zaguri pe drumul lat, din pietriș, aflat mereu în urcare. După altă oră și jumătate, tot în urcare, de parcă poteca își propusese încă de la bun început să ne testeze limitele, întregul peisaj se transformă, oferind o perspectivă de ansamblu asupra lacului Iezer. Culmile înconjurătoare par toate să-și admire măreția, în luciul limpede al micului lac.
Din păcate, marmotele, frecvente în zonă, nu s-au lăsat descoperite decât din povești.
Am coborât puțin, pe lângă stația meteo, am ocolit lacul și de aici am pornit ultima urcare, de aproximativ o oră și jumătate, în zig-zaguri strânse, spre vârful Pietrosul Rodnei (2303 m).
Priveliștea dintre nori ne-a redat parcă subit forțele și toată urcarea a părut să-și merite fiecare efort depus și oftat prelung, mai ales pe ultima bucată.
Durata totală a traseului a fost de patru ore, iar coborârea, aproape trei.
Munții Rarău – Vârful Rarău și Pietrele Doamnei – septembrie 2021
Lăsând în urmă Maramureșul, în același septembrie cald, pe drumurile Sucevei, undeva în apropiere de Mestecăniș, am facut un mic ocol neplanificat pe Transrarău, la recomandarea localnicilor.
Am văzut astfel și Pietrele Doamnei, pline de poveste și legendă, ne-am plimbat pe cărările bătute printre ele, escaladând stâncile și admirând peisajele deschise în fața noastră, odată ajunși pe culmile înalte.
În aproximativ două ore am făcut un circuit de la hotel Alpin, unde am lăsat mașina, prin Pietrele Doamnei și apoi până pe vârful Rarău (1651 m), ce aduce mai degrabă a deal bogat în vegetație decât a vârf de munte, și retur. Diferența de nivel este foarte mică, hotelul aflându-se și el la puțin peste 1500 m altitudine.
Din păcate am avut doar câteva ore alocate zonei, dar de aici se pot face și alte plimbări către Peștera cu Lilieci, Popii Rarăului sau Vârful Giumalău.
Munții Ceahlău – Vârful Toaca – septembrie 2021
Am continuat în următoarele zile plimbarea în Durău. Aveam planificată o nouă drumeție, în Ceahlău, culminând cu vârful Toaca.
Traseul prin Ceahlău era deja familiar, dată fiind vizita făcută cu câțiva ani în urmă.
Am urcat aproape 530 de trepte până la vârf, cu un prim popas la cabana Fântânele, aflată după prima oră de mers, urmată de alte două până pe Toaca. Spre deosebire de vizita anterioară, anul acesta am ocolit traseul către cascada Duruitoare, drumul fiind surpat din cauza ploilor și alunecărilor de teren.
Pe traseul spre vârful Toaca, se înalță și piatra Panaghia. Legenda spune că Panaghia a fost o fată deosebit de frumoasă, de care însuși Soarele s-a îndrăgostit, izolată fiind de muritori pe înălțimile Ceahlăului. Dragostea lor mare a micșorat noaptea, iar Dumnezeu l-a pedepsit pe Soare, ascunzându-l în neguri.
Pentru a îi reda strălucirea, fata a cerut să fie transformată în stană de piatră, putându-se bucura din nou de căldura Soarelui eliberat, dar sub înfățișarea unei stânci, aproape de cerul albastru, stâncă ce poate fi văzută pe traseu.
Plimbarea noastră s-a încheiat la cabana Dochia, aflată la o jumătate de oră de scările spre vărf, cu o binemeritată și foarte rece bere.
Asemeni traseelor anterioare descrise și Ceahlăul este accesibil tuturor celor pasionați de plimbări pe munte, fără dificultăți tehnice, putând fi adaptat oricărui anotimp.
Munții Căpățânii – Vârful Buila și Vârful Vânturarița – octombrie 2021
Bine antrenați după un septembrie activ, cu drumeții și mult timp petrecut în natură, în octombrie am reușit, după multe amânări, să plecăm și spre Buila – Vânturarița.
Am pornit urcarea din satul Bărbătești, traseul ales fiind Schitul Pătrunsa – Vârful Buila – Vârful Vânturarița – Vârful Vioreanu – traversarea crestei Buila-Vânturarița – Curmătura Oale – Curmătura Comarnice – Cabana Cheia – cu o durată neprevăzută, de aproximativ 10 ore și jumătate. S-au adaugat timpului și pauzele lungi, în care ne-am și despărțit de o parte din grup. Câțiva au ales să se întoarcă și să meargă pe drumul de mașină până la cabană.
Prima parte a traseului este destul de accesibilă. Din Bărbătești până la Schitul Pahomie, drumul urcă prin pădure, aproximativ o oră, o oră și jumătate. După un mic popas la Schit, câteva poze și o repriză de joacă cu pisicile găsite aici, au urmat o urcare pieptiș și o traversare de culme, până la refugiul Curmătura Builei, parcurse în aproape trei ore, cu pauzele aferente. Poteca pe culme este destul de îngustă, însă bine bătătorită. De la refugiu, după o scurtă urcare, se iese pe platoul întins, cu vedere de jur împrejur și peisajul se schimbă. Se zăresc și vârfurile. Până pe Vânturarița, cu tot cu urcarea intermediară pe Buila, am mai pierdut aproximativ o oră.
De aici însă, povestea ia o altă întorsătură. Partea dificilă începe odată cu părăsirea vârfului Vânturarița, de unde pornește traseul tipic de creastă, cu multe urcări și coborâri succesive, prin zone stâncoase. Deși nu foarte înalți, munții surprind prin masivitate și lungile porțiuni abrupte. Traversarea crestei a durat aproape trei ore. Sunt câteva bucăți expuse și o săritoare de aproximativ șase metri, pe care se coboară cu ajutorul jnepenilor agățători.
Odată ajunși la Curmătura Oale, traseul coboară prin pădure, o jumătate de oră până la Curmătura Comarnice și apoi, încă o oră și jumătate până la cabana Cheia, unde am și rămas în acea noapte. Am fost întâmpinați aici în acorduri de chitară, cu o masă caldă, gustoasă și puțină pălincă aromată, potrivite după lunga aventură pe crestele Builei.
Nu am anticipat corect timpul parcurs, motiv pentru care, la ultima coborâre din creastă am pierdut și lumina, străbătând pădurea cu cântec și gălăgie, pe întunericul lăsat. Am aflat apoi ca nu sunt urși în zonă, doar unul rătăcit, care nu prea se arată vizitatorilor.
Urcarea din Buila, în special traversarea de creastă, mi-a părut dificilă și lungă comparativ cu restul traseelor alese, dovadă stând și lipsa pozelor din creastă.
Munții Iezer – Vârful Iezer – octombrie 2021
Un traseu solicitant la urcare, dar lipsit de orice tip de dificultăți, ne-a purtat prin păduri pe alocuri încă verzi și plaiuri uscate de toamnă, aproape patru ore până pe vârful Iezer și încă trei înapoi spre mașină.
Drumul este plăcut, potrivit unei lungi plimbări în orice anotimp, cu multe plaiuri întinse, ochiuri de apă și panorame spre Piatra Craiului, Ciucaș sau Făgăraș, demne de o vedere veche, cu fragmente ale naturii.
Deși prima parte a traseului, prin pădure, nu oferă perspective prea atrăgătoare și urcarea printre copacii întunecați pare să nu se mai termine, odată trecut de zona cu jnepeni, panorama se deschide de jur împrejur, plină de culoare.
Refugiul și lacul Iezer ne-au întâmpinat aici călduros, sub soarele după-amiezii.
Am pornit urcarea de la cabana Voina, plecând la prima oră din București și revenind acasă în aceeași seară. O sâmbătă veselă, de final de octombrie, petrecută cum nu se poate mai plăcut, pe coamele încă în culori de toamnă ale Iezerului.
Povestea celor opt vârfuri se încheie aici, dar altele vor continua în articolele viitoare, cu noi locuri descoperite și noi aventuri, în mai multe culori și-n alte anotimpuri.
