Sunt câteva locuri dragi peste care timpul a așternut un strat gros de praf și peste care lumea a trecut nepăsătoare. Din când în când, nostalgici, cei ce le-au cunoscut odată perioada înfloritoare sau și-au auzit părinții povestind, privesc pozele vechi cu o urmă apăsătoare de regret. Dar parcă totul este prea departe, parcă nici nu a fost vreodată în această lume sau poate vine dintr-o altă viață…
Cândva încărcată de clădiri mărețe și surse vii de povești, acum lăsate într-o decădere tristă, păstrând doar urma plăpândă a unei istorii bogate, își deapănă amintirea și Herculane, cea mai veche stațiune turistică din țară, datând din timpul împăratului Traian.
Deși datorită apelor termale, a izvoarelor cu efecte curative și a parcului Domogled – Valea Cernei, stațiunea este asaltată de turiști și investițiile au crescut de la an la an, ridicându-se pensiuni și hoteluri noi, clădirile vechi, considerate monumente istorice, nu au fost nicicând restaurate, purtând povara grea a degradării și a ignoranței.
O simplă plimbare prin centrul stațiunii, într-o zi de iarnă târzie, va dezvălui un decor aproape ireal. Arhitectura clădirilor construite în timpul Imperiilor Austriac și Austro Ungar, deși acum cufundate într-o uitare profundă, acoperite pe alocuri de pânze albe, zdrențuite, încă păstrează nota aparte a istoriei, povestea locului și urma eleganței de odinioară.
Vechile clădiri
Băile Imperiale Austriece (Băile Neptun) se întind triste și scorojite pe malul Cernei, strigându-și vechile trăiri, încercând parcă să reînvie o mică bucată din trecut.
Vis-a-vis de Băile Neptun, tot amintiri plăpânde, Vila Elisabeta și mărețul hotel Decebal, înconjurat de schele și acoperit de pânze, nutresc speranța unor noi, dar greoaie începuturi.
Zona Cazinoului
În continuarea lor se deschide parcul central. Un sequoia uriaș veghează Cazinoul cu ale sale cupole decorate de picturi murale, care, deși șterse, conturează fragmente din stilul clasic baroc-austriac.
În interiorul cazinoului, umbrită de cupolele înalte și mărginită de trunchiul gros al arborelui gigant, o mică terasă de familie, cu câteva măsuțe din lemn răspândite ici și colo, un patefon cu muzica veche și un șemineu la interior și un câine asortat decorului, se încadrează perfect în atmosfera boemă a locului uitat de vreme.
Ceva nou, ceva vechi
Contrastând cu pustiul vechilor clădiri, într-o vilă din secolul XIX, pe malul Cernei, vis a vis de parcul central, se remarcă hotelul Versay, oferind turiștilor servicii de patru stele, în contextul unei stațiuni umbrită de uitare.
Hotelul, deși adoptând stilul modern, păstrează aceeași notă arhitecturală a clădirilor din zonă, fiind parcă un imbold pentru restaurarea celorlalte case monument.
Camerele, serviciile şi atmosfera de aici ne-au făcut să uităm pentru câteva momente unde ne aflăm de fapt.
La capătul parcului se înalță vechiul Cerna, unde, la prețuri accesibile, turiștii se pot caza și beneficia de tratamente ce au la bază izvoarele cu apă termală și sulfuroasă. Ca mai toate clădirile vechi din stațiune, tenta decorurilor modeste a fost păstrată, camerele nefiind tocmai atrăgătoare și nici pe departe adaptate stilurilor moderniste, însă o schimbare drastică ar fi contrastat prea tare cu specificul hotelului din 1936.
O pizzerie bună
În spatele parcului ne-am oprit de fiecare dată la pizzeria Grecească Dimitrios (acum într-o nouă locație, renovată și cochetă, pe celălalt mal al Cernei). Deși un italian ar fi negat autenticitatea oricărui sortiment, grecii nefiind tocmai specialiști în pizza, gustul ne-a surprins într-un mod foarte plăcut și combinația mai puțin obișnuită cu sosul de usturoi, ne-a convins să revenim în dese rânduri.
Spre centrul stațiunii
Puțin mai sus sunt Băile Venera, ce ar putea trece foarte ușor ca părăsite din cauza tencuielii scorojite și a igrasiei, dificil de întreținut dată fiind umezeala crescută, dar care încă își primesc turiștii în bazinele cu ape curative.
Îndreptându-ne spre centru, atmosfera se animă, iar mirosul de grătare se amestecă cu vaporii de bere și aroma dulce de la tarabele răzlețe. Întâlnim aici o alta față a stațiunii, mai turistică. Magazinașe cu de toate se înghesuie de-a lungul străzii, terase cu mâncăruri și băuturi variate încearcă să-și atragă clienții, iar în spatele acestui spectacol agitat se înalță semețe hotelurile mai de seama, Diana, Dacia, Domogled, Afrodita și Minerva, cu servicii complexe și moderne, centre de SPA si masaj, dar păstrându-și aceeași nuanță decolorată, specifică întregii stațiuni.
Spre Piața Hercules
În partea opusă, întorcându-ne la parcul Cazinoului și îndepărtându-ne de centru, ajungem în Piața Hercules, unde statuia lui Hercules își cere impunătoare drepturile.
Pavilionul 4, fostul spital militar păstrează arhitectura pătrățoasă, cu tentă sobră a clădirilor din piață.
Hotelul Ferdinand și-a redeschis porțile pentru turiștii încă numeroși ai stațiunii pe jumătate în ruină, aducând, alături de magazinul de suveniruri și Biserica Romano-Catolică, un fragment de forfotă și viață în piața fantomatică.
Mai sus de Piața Hercules își face apariția hotelul Roman, printre statui și coloane, înalt și alb, asemeni unui personaj secular, neodihnit după lungi drumuri pierdute prin nisipurile timpului.
Restaurantul hotelului te aruncă în urmă cu 20 de ani. Fețele de masă roșu închis, vag decolorate pe alocuri, ospătărițele puțin în vărstă, ce par a fi aici dintotdeauna, alergând grăbite cu coșuri împletite de pâine și cești clasice de cafea, cu dungă albastră, plus muzica de fundal, uneori acompaniată la orga de un bătrânel simpatic, toate fac timpul să se scurgă în sens invers.
În fața hotelului sunt amenajate două bazine termale, motivul pentru care ne-am și cazat la Roman de câteva ori. Ne place, în special iarna, să ne dezghețăm în aburul cald și apoi să ne relaxam în apa fierbinte, după ce în halate de baie, sfidând frigul și călcând apăsat zăpada proaspăt depusă pe poteca de pământ, coborâm grăbiți din hotel, spre bazine.
Puțin mai jos de ele, curge un pic agitată Cerna. După ce ne încălzim suficient, o scurtă coborâre în râu ne trezește și cele mai primitive simțuri.
În afara stațiunii
În apropiere de cunoscutul ștrand 7 izvoare din Herculane, la aproximativ șase kilometri de hotel Roman, se mai găsesc trei bazine sulfuroase. Lângă primele două au fost improvizate și cabine de schimb, dar în general sunt foarte aglomerate. Puțin mai departe, sub pod, mai este un mic bazin, dar neîntreținut și cu destul de multe gunoaie lăsate în urmă de oamenii nepăsători.
Vara, grătarul sfârâie neîncetat la terasa de lângă bazine și berea la halbă își cheamă clienții însetați de aburii amețitori.
Se poate și campa în zona, la 7 Izvoare sau în pădurea deasă ce mărginește drumul, pentru cei mai aventuroși.
Dacă veniți cu mașina până aici, nu uitați la plecare să dați o tură și prin gara Herculane și ea monument istoric, încă funcțională și bine întreținută, reproducând castelul de vânătoare al împărătesei Maria Terezia a Austriei.
Potrivită și plimbărilor
Deși la o primă vedere ar putea părea o stațiune cu activități mai degrabă potrivite unei medii de vârstă ceva mai ridicată, am avut parte de zile active, cu plimbări lungi și trasee montane în mare parte din timpul petrecut aici.
Pe poteca din spatele hotelului Roman pornesc traseele foișoarelor, pe drumuri accesibile tuturor, mai ocolite și domoale sau pe scurtături mai abrupte, trasee ce duc spre Foișorul Verde și Platoul Coronini, Izvorul Coronini, Izvorul Munk, spre Foișorul Galben și Vârful Ciorici sau Foișorul Roșu și Peștera cu Aburi. La finalul traseului, în apropiere de hotelul Roman, se poate vizita și Grota Haiducilor, săpată în versantul drept al văii Cernei.
Odată ajuns în punctele înalte, unde sunt amplasate și unele foișoare, dealurile, muntele, cerul și orașul, își dezvăluie toate și cel mai subtil detaliu, pictat în culorile preferate de natură.
Iar pentru ceva mai antrenant, undeva în apropie de Băile Venera, traversând şoseaua, pornește drumul către vârful Domogled. Se poate ajunge cu mașina și mai sus, pe serpentine și porni apoi direct din mica parcare de acolo, pentru a evita primele zig-zag-uri sau pe poteca din spatele hotelului Diana. Drumul este bine marcat pe tot parcursul și intrarea pe traseu este semnalizată cu panouri și descrieri către toate punctele.
Ca și dificultate, este un traseu mediu, pe care l-am străbătut în aproximativ trei ore, cu un prim popas la Crucea Albă, urmând apoi Poteca Pisicii către Domogledul Mic și Domogledul Mare. Traseul nu este totuși recomandat iarna sau la începutul primăverii, când încă este multă zăpadă.
Peisajele alternează de la o zonă stâncoasă la Cruce, la o potecă șerpuită pe culme, urmată de un urcuș mai abrupt, pajiști întinse și la final apar și cele două vârfuri presărate cu jnepeni pitici și dezgolite în porțiunile cele mai înalte, cu o deschidere asupra întregii stațiuni și poate chiar spre Dunăre, la cazane, în zilele senine.
La coborâre am ales un alt traseu prin pădure, spre Cheile Feregari și înapoi în oraș, parcurs în aproximativ două ore și jumătate.
Cascada din apropiere
Într-una din zile am făcut un mic ocol și la Cascada Vânturătoarea (15 km de Herculane), urmărind un traseu de 30 de minute prin pădurile ce îmbracă munții Cernei.
Și astfel se prezintă Herculane, cu un potențial uriaș, asemeni unui elev odată strălucit, dar aruncat de împrejurări triste în ignoranță și uitare, irosindu-și astfel talentul și priceperea cu care a fost înzestrat.
Dar mai putem spera că poate, în anii ce vor urma, ceva se va schimba…
