Am lăsat în urma și Lisabona, și insulele Azore, și Porto, și amintirile adunate în cele două săptămâni și jumătate petrecute aici și-am traversat în nordul Spaniei. Un loc încă străin plimbărilor mele. Făcusem deja cunoștință cu sofisticata și artistica Barcelona sau cu sudul prea însorit, cu nuanțe exotice, dar Țara Bascilor era încă ceva nou, așteptând nerăbdătoare să fie descoperită.
Transport
Zborul din Lisabona, unde mi-am încheiat întâlnirea cu colorata Portugalia, a durat doar o oră și jumătate. Iar drumul din aeroport până în centru a fost şi el destul de rapid, aproximativ 30 de minute. Este un autobuz direct către oraș, autobuzul A3247, pe care l-am luat chiar din fața terminalului sosiri și care circulă la intervale de 15-20 de minute. O călătorie costă doar 3 euro, față de prețul taxiurilor aliniate tacticos, care poate ajunge până la 20 euro.
Pe geamurile înalte am privit contemplativ orașul. Mi s-au succedat rapid prin fața ochilor clădiri impunătoare, cu fațade din piatră colorată sau sticlă opacă, centre de birouri, câțiva copaci decorând străzile late şi iar clădiri. Nici urmă de exotismul sudului. Orașul nu are un aer visător, ci mai degrabă un iz puternic de metropolă, deși dimensiunile sale sunt reduse.
Nu îl pot compara din vreun punct de vedere cu Sevilla sau Córdoba, orașe istorice, cu o arhitectură clasică, alei pietonale pline de portocali și drumuri mărginite de oleandrii multicolori, vechi palate, catedrale cu turnuri semețe, piețe aerisite înconjurate de clădiri ce-și spun povestea și terase animate. Nu are nici veselia și nuanțele Barcelonei și nici marea. Bilbao reprezintă mai degrabă definiția zonelor urbane. Într-adevăr elegant, curat și sobru, cu case ordonate și restaurante cochete, dar lipsit de atmosfera de vacanță. Parcuri verzi în mijlocul unui oraș de sticlă. Oameni grăbiți spre treburile zilnice.
Râul Nervión îl traversează liniștit, fără a-i perturba rutina. Casele, pe alocuri colorate, îi urmează fidele cursul de-o parte și de alta, dând un strop de viață peisajului din piatră.
Oamenii se plimbă agale. Nu vizitează. Ei sunt de-ai locului. Își duc mai departe traiul zilnic și se contopesc cu orașul. Totul pare să-și mențină propria ordine, fără cusur.
În cele două zile petrecute aici am străbătut Bilbao în lung și-n lat. Ne-am cunoscut, ne-am adaptat, a fost frumos, dar nu cred că ne vom mai revedea prea curând.
Cazare
Cazarea aleasă a fost chiar în centrul istoric al orașului, într-o clădire veche, cu câteva etaje, lângă un magazin cu empanadas și-o mică brutărie. În rest terase și restaurante la tot pasul. Destul de animat istoricul centru, la orice oră, de tineri care rămâneau pe treptele clădirilor savurând un pahar de vin sau o bere și povestindu-și aventurile, chiar și mult după orele închiderii localurilor.
Bilbao
Ce ar fi de făcut aici, pentru a te contopi cu stilul local, pe lângă terasele centrale și plimbările lungi, este o seară petrecută pe malul râului Nervión, pe mica faleză cu băncuțe, aglomerată de oameni visători. Cu un pahar de vin poți conduce soarele în ultimul ciclu al zilei.
O altă tradiție de neratat ar fi alegerea unui local cu pinxos. Celebrele gustări cu diverse combinații de pește, fructe de mare, brânzeturi, fructe dulci sau legume. Un fel de tapas-uri din sud, dar ridicate aici la rang de artă.
Sunt terase dedicate lor, care, pe lângă delicioasele miniaturi culinare, îți servesc și o atmosferă tipic spaniolă. Pe parcursul zilei, localnicii se strâng aici pentru o oră de relaxare și socializare. Te întâmpină veseli, gălăgioși, unii la mese, alții în picioare, sprijinindu-se de pervazele din lemn, delectându-se cu câteva gustări. O agitație continuă, unii vin, alții pleacă, rafturile se umplu cu alte și alte sortimente.
Orașul are multe muzee, câteva cartiere de case cu o arhitectură deosebită, stadionul echipei locale și restaurante celebre, cu stele Michelin. Dar ce face notă discordantă, aducându-i un suflu proaspăt, este muzeul Guggenheim. Cel mai turistic loc din Bilbao. Sau cel puțin astfel l-am perceput.
Muzeul Guggenheim
Guggenheim este un muzeu de artă modernă și contemporană, deschis în 1997. I se recunoaște unanim contribuția majoră în dezvoltarea economică și socială a orașului și împrejurimilor. În primii ani de la deschidere, muzeul a atras peste patru milioane de turiști, fiind și în prezent principalul punct de interes din Bilbao.
Pe lângă expozițiile permanente, care prezintă operele unor artiști celebrii, muzeul găzduiește și expoziții tematice sau colecții temporare de artă internațională, înlocuite frecvent, astfel încât să aducă ceva inedit și atractiv în orice sezon.
Totodată, clădirea aflată pe malul râului, inspirată ca design de Acordeonistul lui Picasso, proiectează o imagine spectaculoasă, îndrăzneață, mai puțin obișnuită. La o primă vedere, uriașa construcție argintie și neregulată, cu multe curbe largi, din sticlă și titan, îți lasă impresia unei picturi abstracte. Nu aș fi catalogat-o drept muzeu.
Și interiorul este aparte, înălțimea și dispunerea camerelor, un fel de labirint modern, cu elemente futuriste.
Prețul unui bilet întreg este de 13 euro.
Tocmai pentru a-l putea vizita, am ales să petrec două zile în Bilbao. Și a meritat per total.
Și astfel s-a prezentat orașul. Ar mai fi fost de vizitat, dar nu am simțit nevoia să mai rămân. Văzusem cred ce era musai de bifat.
Statuia exterioară, aflată lângă muzeu – Câinele floral, al lui Jeff Koons – ale cărui flori sunt schimbate în funcție de anotimp.
San Sebastián
De aici am continuat călătoria cu autobuzul în Donostia/San Sebastián. Drumul durează o oră și 20 de minute, iar prețul unui bilet este 7.5 euro.
Nu există termen de comparație între cele două locații, căci San Sebastián este o stațiune turistică, înglobând toate elementele unui oraș de vacanță: plaje întinse cu nisip fin, multe centre de închiriat echipament de surf și școli dedicate, un centru vechi cu terase și restaurante înghesuindu-se pe fiecare străduță, oameni relaxați, bărcuțe unduite de valuri, vegetație proaspătă, cer albastru contopit cu marea asortată.
Nu am avut decât o zi la dispoziție să îl descopăr, așa că am acoperit cam tot ce se putea în scurtul interval.
Dacă e ceva ce nu-i lipsește orașului, acelea sunt plajele, cu mult nisip auriu și valuri pentru pasionații de surf. Nu erau cum mi le-am imaginat: uriașe, înspumate, forțând un echilibru greu de menținut, ci mai degrabă domoale… mai mult de exercițiu.
Pentru o perspectivă de ansamblu asupra locului, am urcat pe Monte Urgull, cu o altitudine redusă, de doar 123 metri. E o plimbare lejeră, de aproximativ o oră, care-ți dezvăluie plajele, marea, centrul, zonele verzi și o terasă aproape de vârf, ce te întâmpină cu băuturi reci și o priveliște pe măsură.
Pe tot parcursul urcării m-am întâlnit cu cărări spre puncte de belvedere către părți diferite ale orașului. Astfel, îți poți forma rapid o părere cam ce te-ar aștepta într-o mai lungă plimbare.
Pe lângă aleile mărginite de o vegetație bogată, dealul păstrează încă însemnele perioadei când a servit drept punct militar. În vârf se află și statuia lui Iisus Hristos, veghind asupra orașului din 1950.
E un oraș proaspăt, însuflețit de mare. Aici aș reveni pentru câteva zile de plajă, plimbări și relaxare… și de ce nu, poate și pentru un curs de surf.
Și-am continuat incursiunea în Țara Bascilor, în sudul Franței de această dată. Dar povestea-și va găsi a doua parte într-o relatare viitoare.
