O vreme rece, de iarnă timpurie, la fel de apăsătoare precum amintirile rămase închise între porțile lagărului Sachsenhausen – „Casele Saxoniei”, învăluia totul în jurul nostru. Deși foarte frig, nici că ar fi fost mai portivit un alt decor, care să amplifice intensitatea evenimentelor petrecute aici începând cu anul 1936, până după finalul celui de-al doilea Război Mondial.
Orașul Oranienburg, lângă Berlin și istoria lagărului
Așa am pornit vizita noastră în lagărul de concentrare Sachsenhausen. Aflat în orașul Oranienburg, la aproximativ 35 de kilometri de Berlin, a avut o poziție strategică printre lagărele de concentrare din Germania, devenind totodată și un centru de formare pentru ofițerii trupelor SS. A fost folosit în special pentru deținuții politici, dar și pentru evrei, homosexuali și alte minorități, considerate de regimul nazist pasibile pentru pedepse.
Inițial, Sachsenhausen a fost utilizat pentru perfecționarea metodelor de execuție aplicate prizonierilor din lagăre. Este recunoscut pentru tactica „Genickschussbaracke”, care presupunea plasarea deținuților într-o baracă mică, acompaniați câteodată și de muzică, aceștia fiind de fapt convinși că sunt aduși aici pentru controale și măsurători de rutină: greutate, înălțime. Odată așezați cu spatele la perete, erau împușcați în ceafă, printr-o ușiță montată chiar la înălțimea gâtului.
La trei luni după terminarea războiului, în 1945, s-au stabilit aici serviciile secrete sovietice. Majoritatea clădirilor au servit aceluiași scop, mai putin crematoriul și locurile de execuție, iar printre prizonierii de după război s-au numărat funcționarii naziști, deținuții politici sau cei condamnați de tribunalele militare sovietice.
Începând cu 1961 a fost inaugurat ca Memorial Național, care simbolizează victoria împotriva regimului fascist. După 1993, clădirile originale au fost consolidate și unele rămășițe reconstruite, pentru a reda îndeaproape istoria locului.
Drumul din Berlin a durat aproximativ o oră, cu trenul direct și încă o jumătate de oră de mers pe jos din gară. Oranienburg este un orășel din nordul capitalei, cu aceleași trotuare late și bulevarde aerisite ca și Berlinul învecinat, clădiri pătrățoase, dar colorate și câteva zone cu căsuțe cochete. Fiind începutul lunii decembrie, grădinile și ferestrele erau toate decorate de sărbătoare. Beculețe galbene, albe, albastre, steluțe rosii, crenguțe proaspete de brad agățate la intrare, toate păreau să mascheze ororile petrecute aici în urmă cu mai bine de 80 de ani.
Se spune că Oranienburg este cel mai periculos oraș din Germania, fiind singurul loc în care încă se mai caută bombele neexplodate din timpul bombardamentelor masive. Se estimează că ar mai fi rămas aproximativ 400 de explozibile nedezamorsate.
Destul de pustiu părea orașul în sâmbăta cenușie. Localnicii, retrași probabil lângă sobele calde, în casele frumos decorate, sfidau gerul lăsat peste oraș. Doar grupurile de turiști, în mare parte italieni si spanioli, ne-au ținut companie pe drumul rece, către lagăr.
Interiorul lagărului și poveștile triste ale deținuților
Vizita durează aproape patru ore, iar intervalul de funcționare în perioada iernii este 8:30 – 16:30. Intrarea este liberă, fără a necesita o programare anterioară.
Cu trei euro am luat și un ghid audio, disponibil de altfel în numeroase limbi (dar nu și în română), pentru a descoperi întreaga poveste și semnificațiile ascunse pe traseu.
Un fior rece îți zguduie orice simțire, transpus fiind în istoria locului. Ghidul audio prezintă detaliat rolul fiecărei clădiri întâlnită sau a oricărui drum parcurs, plin de amintiri dureroase. Poveștile sunt susținute și de mărturii răvășitoare ale supraviețuitorilor sau ale celor implicați în evenimentele acelei perioade.
Pe drumul prizonierilor am deschis o ușă către lumea de atunci. Am trecut mai întâi pe lângă clădirile unde se antrenau și erau găzduite trupele SS, colțuroase, reci, înfiorătoare, asemeni soldaților cazați aici.
Lăsându-le în urmă, am pătruns în interiorul lagărului. Un suflu rece, de speranță destrămată și moarte plutea trecător printre copacii galbeni, copleșiți de vreme.
Aici se aflau birourile și dormitoarele a 100 – 200 de ofițeri cu funcții de conducere și sediul comandantului, unde erau puse la cale, dezbătute și agreate execuțiile prizonierilor.
Vis-a-vis este și un mic muzeu, care din păcate era închis, unde pot fi văzute filme și fotografii, citite documente sau analizate artefacte, ce servesc drept mărturii ale evoluției și transformării lagărului, de la înființare, până la finalul celui de-al treilea Reich.
În gradină se află și câteva monumente comemorative ale prizonierilor decedați aici.
Odată detaliată istoria trupelor și a comandanților neînduplecați și cruzi, am pășit direct în povestea prizoierilor, la celălalt capăt al puștii, pe sub turnul A, traversând poarta încărcată de țipete și disperare.
În momentul în care au pătruns aici, calvarul, condițiile inumane și moartea au devenit singurele urmări ale unei vieți goale, la limita subțire a existenței. Cei încarcerați au fost dezbrăcați de sentimente, de vise, de speranțe și aruncați într-o lume lipsită de miez și rațiune, într-un coșmar continuu, în care durerea fizică, cruntă, pălea în fața terorilor îndurate zilnic.
Gărzile își exercitau aici puterea absolută asupra prizonierilor, demonstrându-și cele mai crude abilități de tortură, supunându-i la munci silnice, în condiții greu de supraviețuit, pe o vreme extremă.
Curtea era împrejmuită de un gard electric, un zid gros, înalt și turnuri de supraveghere, reconstruite astăzi după modelul inițial, astfel că nici gândurile evadării nu puteau străbate obstacolele ce ii despărțeau de lumea în care odată au avut un rost.
Sunt prezentate totuși și puține tentative reușite de evadare, toate fiind posibile datorită ajutorului primit din afară.
Mulți deținuți însă, găseau gardul ca pe o evadare din viața chinuită, aruncându-se în sârmele electrice și eliberându-se astfel de o soartă mult mai cruntă.
Zona rece de adunare se așterne tăcută în fața noastră, presărată cu suspine și rugăminți neascultate.
Aici prizonierii se adunau zi de zi, la ore fixe, la început de trei ori, apoi de două, în zorii zilei și seara, petrecând ore în șir aliniați în condiții aproape imposibil de suportat, fie ger sau ploi puternice, fie vânt neînduplecat. Nimeni nu putea ceda, dacă dorea să prindă și ziua următoare.
După adunare, urmau muncile și torturile alese de trupele deghizate în oameni. Traseele denivelate, pline de pietre ascuțite și alte obstacole, trebuiau străbătute la nesfârșit de umbrele rămase din oamenii de odinioară, pentru a testa rezistența materialelor aduse de soldați, imitații de piele, din fabricile de pantofi din Germania.
Privind câmpurile întinse și ascultând mărturiile celor care au fost prezenți la drumul durerii, parcă s-a derulat în fața noastră întregul film al terorii. Materialele subțiri erau sfâșiate după marșul continuu, totuși cei pedepsiți continuau traseul, cu picioarele degerate și pielea sfârtecată, până li se permitea să se oprescă sau erau copleșiți de durere și-și cedau viața.
Imediat lângă, se află barăcile 38 și 39, dezvăluind fragmente din viața prizonierilor evrei. În cutiile impersonale și mult prea mici pentru numărul deținuților aduși, și-au petrecut zilele grele, în condiții depășind imaginția, până în 1942, când au fost mutați la Auschwitz sau până la moartea aproape inevitabilă.
Ambele au fost distruse în bombardamente, fiind reconstruite astfel încât să poată recrea atmosfera și condițiile mizere pentru care au fost clădite inițial.
Baraca 38 a fost arsă pe jumătate într-un act de vandalism în 1990 și transformată ulterior într-un mic muzeu, cu biografiile, fotografiile și mărturiile prizonierilor evrei.
Dincolo de sala de mese se zărește camera cu paturi suprapuse, care erau mult sub capacitatea ocupanților. Prizonierii se înghesuiau și câte trei într-un singur pat, fiindu-le imposibil să se miște, fără a-i muta pe toți ceilalți. Răpus de orice nevoie, odată ridicat riscai să pierzi și puținul loc avut.
Toaletele, insuficiente și foarte murdare, puteau fi folosite doar dimineața și seara, după apel și doar preț de câteva minute, foarte rar în alte situații excepționale. Cei slăbiți, după lungile apeluri și reprizele de tortură sau cei căzuți în haosul și înghesuiala creată pentru a putea profita de cele câteva minute avute la dispoziție, erau călcați în picioare și acoperiți cu excremente. Unii prizonieri au fost chiar înecați de trupele naziste, în vasele de toaletă, neputându-și recăpăta puterile pentru a se ridica și a se supune în continuare comenzilor primite.
O altă pedeapsă aplicată celor care nu reușeau să-și ducă la sfârșit atribuțiile era statul în picioare, într-o cameră lipsită de aer, fără vreo mișcare sesizabilă. Cei care cedau, erau uciși cu brutalitate de gărzi.
O mică debara pentru unelte de curățenie era și ea folosită pe post de cameră de tortură. Aici erau înghesuiți evreii, fără a se putea mișca din cauza aglomerației, rămânând după un lung chin, fără aer.
În următoarea cameră sunt și băile. Dimineața, aproape 400 de oameni încercau să prindă un loc în bazinele rotunde, în cele 30 de minute avute la dispoziție pentru trezit, spălat și masa aproape inexistentă, înainte de adunare.
Cele două bazine susțineau constant 8 – 10 oameni, care profitau pe cât posibil de apa foarte rece, singura disponibilă de altfel, care țâșnea din mijloc, asemenea unei fântâni arteziene. Și aici trupele crude îi torturau pe cei mai slabi, înecându-i în bazinele pentru spălat pe picioare.
Multă durere și fragmente de viață s-au scurs odată cu șuvoaiele de apă rece și murdară. Multă tristețe s-a impregnat în pământul negru de sub camerele de tortură.
Imediat lângă barăcile evreilor, ascunsă între ziduri gri, din piatră masivă, se află și închisoarea folosită de Gestapo și autoritățile lagărului pentru pedepsirea și torturarea celor arestați sau a celor care încălcau regulile impuse în lagăr. O singură aripă a închisorii a rezistat de-a lungul timpului și celulele sunt chiar cele folosite în anii de funcționare. Întunericul, care parcă prevestește urmările de rău augur, paturile, acoperite de cârpe și pozele comemorative, se ivesc printre gratiile reci. Peisajul este emoționant, copleșitor.
Părăsim după închisoare Zona I a lagărului și trecem în Zona II, unde se află și o piatră comemorativă a victimelor, adusă aici în 1990.
De o parte și de alta a plăcii, s-au păstrat găurile unde se înfigeau odată spânzurătorile de care deținuții erau atârnați în fața colegilor, fapt prezentat ca o consecință pentru actele de nesupunere.
Tot aici, în perioada Crăciunului, opus masacrului, dorind parcă să mascheze sau să amplifice macabrul faptelor, trupele SS împodobeau un brad.
În mijlocul zonei II se înalță și Memorialul Național, cu 18 triunghiuri roșii, marcând toate cele 18 țări, odată case ale evreilor deportați aici.
Atmosfera e tot apăsătoare și elementele specifice de suferință și tortură continuă să se arate pentru a contura istoria tristă a celor ce odată și-au găsit aici sfârșitul.
Spălătoria și bucătăria prizonierilor au fost acum transformate în expoziții, prezentând evenimentele importante din perioada lagărului și a taberei sovietice.
Pe zidul de lângă punctul Z, denumit astfel deoarece, un prizonier odată ajuns aici din punctul A (turnul A), își încheia parcursul vieții, fiind executat, sunt expuse metodele de tortură și ucidere în masă aplicate deținuților.
Zona Z începe cu rampa de execuție, locul unde erau împușcați cei condamnați de Curtea Nazistă, tranșeele în care au fost îngropate rămășițele celor arși în crematoriu, fundația crematoriului și un monument dedicat victimelor cruzimii trupelor naziste.
Există la ieșirea din capătul zonei Z și barăcile folosite de trupele sovietice, după 1945, pentru cei condamnați după război și un muzeu care prezintă povestea celor 12.000 de prizonieri, decedați din cauza frigului, a bolilor și a lipsei de mâncare. Muzeul era însă închis.
În barăcile aflate aici, folosite inițial de naziști pentru prizonierii speciali, și-a petrecut finalul vieții și fiul lui Stalin, Dzhugashvili, până în 1943.
Am încheiat vizita cu barăcile folosite pe post de infirmerie, unde se făceau experimente pe deținuți, inclusiv pe copii, cărora li s-au injectat viruși mortali pentru a testa reacția organismului la boală. Tot aici și-au găsit sfârșitul și cei care au încercat să-l ucidă pe Hitler, în 1944. Barăcile nu puteau fi acum vizitate.
În capătul lor se înalță tăcută și scorojită, morga, utilizată pentru autopsii.
Și ca o dovada a tuturor atrocităților petrecute aici, clădirea T, la ieșire, păstrează mărturiile încă vii, ale celor care au dictat muncile la care erau supuși condamnații, condițiile în care ii obligau să trăiască și au planificat detaliat, masacrele.
Deși plin de amintiri dureroase și povești greu de imaginat, lagărul păstrează încă memoriile prizonierilor care nu și-au meritat soarta crudă. O vizită lungă, alături de povestea locului, va fi o lecție a vremurilor dure prin care au trecut anumite popoare, în urmă cu mai puțin de un secol.
Am vizitat și eu acest lagăr de concentrare în primăvara anului 2019.
Am aflat că în acest lagăr a fost întemnițat fiul lui Stalin și în urma refuzului lui Stalin de al schimba cu un mareșal german(von Paulis capturat de sovietici) fiul acestuia s_a sinucis aruncându_se în gardul electrificat ce înconjura lagărul.
Exact! Deşi se presupunea la un moment dat că ar fi fost împuşcat. Mulțumesc pentru completare!
Planuiesc să vizitez şi lagărele din Polonia cât de curând. Dacă ați ajuns şi acolo, orice sfat ar fi util. 😀