Am să încep acest articol cu un sfat, foarte important de altfel în condițiile date și anume, traseul Valea Horoabei este interzis pe timp de ploaie. Este de evitat chiar și în condițiile în care au fost ploi abundente în zilele anterioare turei. Nu există vreun anunț oficial în acest sens, dat fiind că traseul este unul nemarcat și tocmai din acest motiv, mai puțin “mediatizat”.
De ce nu este indicat? Pentru că stâncile devin alunecoase, iar apa care curge printre ele va face urcarea dificilă, mai ales pe porțiunile neasigurate cu lanțuri, existând pericolul accidentării.
Totodată, dacă se anunță ploi în ziua traseului, sfatul este să renunțați la plimbarea propusă, deoarece, în timpul averselor torențiale, apa se scurge în canion și pericolul de înec este foarte mare.
În afara acestor impedimente, traseul, deși nemarcat, este unul ușor de abordat, bine asigurat și cu peisaje spectaculoase, conturate atât între pereții canionului, masivi, stâncoși, spălați de șuvoaiele de apă, cât și în afara lui, pe pajiștile verzi, brăzdate de pârâul limpede și rece, aglomerate de fluturi multicolori, albine și alte vietăți văratice. Este asemeni unei povești din copilărie, în care personajele se trezesc într-o lume feerică, un loc unde toate culorile sunt mai puternice și natura mai vie. Cam așa se prezintă decorul de-a lungul văii. Puțin aievea, puțin scos din cotidian.
Drumul până în pădure
Luasem decizia să fac acest traseu cu o săptămână în urmă, dar vremea nu mi-a fost prietenă. Așa că am amânat puțin și am pornit la drum într-o duminică însorită, de final de iulie. Nimic nu părea să-mi mai împiedice plimbarea, așa că planul a fost urmărit întocmai.
Traseul pornește din apropierea cabanei Padina. Până aici se poate urca pe Transbucegi, cu mașina din Sinaia. Lângă Padina este și o parcare, foarte încăpătoare la o primă vedere. În zilele de weekend totuși, fiindcă zona a devenit destul de populară datorită cabanelor, festivalului Padina și plimbărilor ușoare pe munte, dacă ratezi prima oră, atât drumul pe serpentinele înguste, cât și locurile de parcare, devin mai greu accesibile. Șoseaua trece pe lângă Camping Zănoaga, Cabana Bolboci, Padina, urcă și spre Piatra Arsă, de unde se poate ajunge ușor, pe jos, la Babele.
De la Padina pornește și traseul prin Valea Horoabei. Este un traseu nemarcat, dar accesibil și bine asigurat pe toată distanța.
Intrarea în traseu se face printr-o poiană, aflată chiar după tarabele învăluite de fumul cărnurilor prăjite încă de la primele ore și a ceaunelor îmbietoare, special pregătite pentru turiștii ajunși în zonă. Nu sunt adepta acestui tip de turism, însă pare apreciat și în consecință adaptat mulțimii venite aici.
Întregul traseu poate fi parcurs în aproximativ trei ore, trei ore și jumătate: 40 de minute – maxim o oră urcarea prin pădure, până la intrarea în canion, 40 de minute traversarea canionului și încă o oră și jumătate – două plimbarea de-a lungul râului, urcarea în Șaua Strungă și coborârea spre Padina, pe lângă refugiu.
Prin pădure, până la Horoabe
Drumul prin pădure șerpuiește pe o potecă îngustă, tot în urcare, printre copaci, nuanțe amestecate de maro, pete de verde și bolovani. În afara faptului că îți cam fură suflul din cauza efortului depus, nu are vreo porțiune dificilă. Chiar dacă mai îngust pe alocuri, poteca este mărginită de copacii bătrâni.
La final, priveliștea se deschide spre canion și șuvoaiele de apă ce curg din versanții pietroși, asemeni unor mici cascade învolburate.
În canion
Intrarea se face printr-o portiță în stâncă și încă de la prima interacțiune, te așteaptă o urcare susținută de lanțuri către partea mai înaltă a canionului.
Toată traversarea văii necesită atenție, însă nu este considerat un traseu dificil în condiții optime de vreme. Urcările pe stâncile mai înalte sunt asigurate cu lanțuri și scări din fier, bine prinse. Sunt câteva zone în care pereții te înconjoară, conturând senzația unei fântâni adânci, din piatră șlefuită de vreme. Sunetul picăturilor de apă îi amplifică masivitatea.
Drumul continuă peste bolovani greoi sau săritori, vegheat pe tot parcursul de pereții înalți și reci, care umbresc pe de-a-ntregul soarele. Nici urmă de vegetație până spre ieșire. Copacii se zăresc doar sus, în afara canionului, un peisaj parcă suprapus fără legătură peste pietrele albe.
Lăsăm canionul în urmă și revedem soarele
Spre ieșire decorul se schimbă însă, ici și colo ivindu-se pâlcuri verzi de iarbă. Aici se mai amestecă o perioadă bolovani, câteva mici săritori și verdele pătruns printre stânci. Apoi, după ce se mai urcă puțin spre suprafață, primele rămân definitiv în urmă și valea se transformă în albia îngustă a unui pârâu, cu ochiuri de apă limpede și câteva șiroaie strecurate prin pietrișul acumulat. În zilele secetoase se poate traversa ușor. Unde apa depășește glezna, sunt și poteci bătătorite pe margine.
Spre Șaua Strungă
După ce albia pârâului se pierde, o ultimă urcare deschide priveliștea spre munții înconjurători. Un plai verde se întinde în față, cabana Babele se zărește sus, pe platoul din dreapta și Șaua Strungă în stânga. Un ultim efort la urcarea până în șa și de acolo, drumul coboară spre Padina.
De aici pornesc și alte trasee: spre satul Șimon, Refugiul Bătrâna sau spre Leaota.
Am aruncat o privire și în Refugiul Șaua Strungă, aflat chiar la coborârea din șa. Este curat, bine întreținut, înconjurat și el de stânci și văi și-n față având o pajiște pe care pășteau liniștite văcuțele pătate.
În aproape 40 de minute, pornind de aici, am ajuns înapoi la cabana Padina.
Cheile Zănoagei și Lacul Scropoasa
Și pentru că traseul a fost rapid, am completat cu o mică oprire la Cabana Bolboci, urmată de o altă plimbare prin Cheile Zănoagei.
Drumul pornește din apropierea Campingului Zănoaga, iar la intrare se percepe o taxă de vizitare de 10 ron, pentru întreținerea parcului.
Este foarte aglomerat. Fiind un traseu ușor, oameni de toate vârstele populează împrejurimile. După aproximativ o oră de mers prin chei se ajunge la cabana Scropoasa, unde se poate servi masa sau o băutură rece. Urmează apoi o scurtă plimbare, de cinci minute, pe malul lacului Scropoasa, de un albastru limpede, cu vedere spre Cheile Orzei.
La întoarcere, am făcut un mic ocol către Cascada 7 izvoare, cu cea mai pură apă din lume, așa cum se povestește. Nu foarte spectaculoasă, dar lesne de marcat dacă tot eram în zonă. Cascada se află la aproximativ cinci minute de zona de relaxare. Obiectivele sunt rar marcate și nu am fi aflat de existența ei, dacă nu ne-ar fi abordat alți vizitatori.
De aici am preferat sa ne întoarcem pe un drum ocolitor, mai puțin circulat, un drum forestier, de mașină, care ne-a abătut cam două ore prin soare și praf. Nu o idee foarte inspirată, aș concluziona.
Așa s-a derulat și unul dintre cele mai călduroase weekend-uri de vară. Cu aventuri, peisaje și amintiri spre depănat. Locuri mai mult sau mai puțin cunoscute, dar demne pe deplin de vizitat.
