Vremea mohorâtă tinde să-ți fure parcă orice urmă de vlagă, abia dobândită cu primele semne de primăvară. Soarele îți insuflă speranță și te încarcă cu energie, îți dă un strop de viață și îți crează o realitate diferită de cea a iernii.
Dar primăvara este și ea înșelătoare. Dacă o zi este plină de soare, zumzet vesel, forme și culori date de jocul razelor calde, următoarea te poate arunca într-un abis întunecat și trist, udat de ploi și măturat de vânt rece, ca dintr-o altă lume. Dacă o zi îți lasă încă de la primele ore impresia că toată natura și viața însăși au fost strânse la un loc, pentru tine, mânate să te aducă în cele mai dulci simțiri, dând glas universului, următoarea se poate instala hotărâtă să-ți fure tot elanul și să absoarbă, ca o gaură neagră apărută de nicăieri, tot jocul vesel pornit sub razele soarelui acum pierdut între nori opaci și grei.
Așa este și litoralul în extrasezon. Un loc menit să fie inundat de soare, de mare albastră și valuri spumoase, al căror vuiet se amestecă cu bucuria celor strânși să admire spectacolul unui nou început, se poate preschimba peste noapte într-un decor neașteptat, trist și rece. Parcă ar fi un cu totul alt loc, un alt peisaj, vise amăgitoare risipite la doar câteva ore distanță.
De ce ploaia, atât de așteptată și benefică naturii, poate schimba nuanțele mării? De ce fericirea este spălată de șuvoaiele tulburi scurse odată cu ultimul strop de speranță în canalizările întunecate, ca niște porți spre o lume sumbră.
Povestea începe într-o sâmbătă de mijloc de aprilie. Am ajuns la mare întâmplător, cu câteva lucruri de rezolvat și cum timp mi-a rămas mai mult decât suficient, am decis să fac un tur al stațiunilor, să văd cum se pregătesc propietarii de localuri și hoteluri de întâmpinarea noului sezon.
Soarele strălucea nestingherit pe cerul sticlos și îți dadea un avânt puternic de plimbare. Mirosul mării în adierea ușoară de primăvară se făcea clar resimțit pe drumul dintre orașe. Am mers cu geamul deschis, lăsând briza plăcută să inunde mașina. Am profitat totodată și de perioada foarte liberă și de drumul aproape gol ce leagă stațiunile de la mare.
AGIGEA
A fost primul popas, doar cât să iau o masă bună de pește la Pescăria lui Matei. Întotdeauna fac un mic ocol și opresc aici pentru o oră, poate două, cât să privesc marea și mica plajă de pe terasa restaurantului și să mănânc un pește bun și proaspăt. Ar fi mers de minune cu un pahar de vin, însă statutul de șofer nu mi l-a permis de această dată.
În sezon, cu greu reușești să prinzi o masă și asta după un lung timp de așteptare. Personalul restaurantului merge pe principiul: primul venit, primul servit. Probabil o bună decizie dată fiind aglomerația excesivă din timpul verii și faptul că dacă te-ai hotărî spontan să mănânci aici, n-ai avea vreo șansă din cauza listei lungi a rezervărilor. Prin urmare, fără rezervări, dacă ești dispus să aștepți așezat pe plajă, contemplând marea, până când alți turiști ghiftuiți de peștele gustos îți vor lăsa masa lor, vei avea o șansă de reușită.
Toate preparatele din pește, exceptând borșul, icrele și probabil alte câteva pregătite în cantități mari și care ar necesita un timp mai îndelungat, sunt gătite pe loc, pe plită, grătar sau prăjite, calde și delicioase.
Prețurile mi s-au părut ceva mai mici decât ale altor cherhanale de pe litoral, raportate la prezentare, cantitate și gustul proaspăt, prin urmare, își merită necontestat o vizită în drumul spre mare.
COSTINEȘTI
Sau locul adolescenței veșnice. Orașul cu străzi înțesate de lume, cu miros dulce, răspândit pretutindeni de la tarabele cu gogoși și floricele, cu carne prăjită pe grătare și rotisoare și muzică mult prea zgomotoasă pentru orele amiezii, dar specifică tinerilor care aglomerează în fiecare vară stațiunea.
Acum însă, la mijloc de aprilie, obloanele sunt trase, toate standurile sunt abandonate și terasele lipsite de viață. Timpul pare să fi înghețat aici în așteptarea verii. Din spatele obloanelor par să privească pe furiș suflete pierdute, menite să readucă viața doar în cele trei luni calde. Și atunci totul se schimbă, se transformă, se aglomerează exagerat. Pesemne că întreaga energie este acum conservată spre a întâmpina sezonul.
Doar câțiva localnici vopseau tarabele ruginite, reparau ușile, cârpeau lemnul erodat de vreme.
Până și Epava Evangelia suspina țintuită-n mare de atâta singurătate.
Am făcut un tur complet pe strada care duce spre mare, odată atât de agitată, încât abia reușeai să-și faci loc printre grupurile de tineri puși pe distracție, hotărâți parcă să absoarbă tot soarele verii în cele câteva săptămâni de vacanță. Acum însă pustietatea era apăsătoare. Nu am gasit nici măcar vreo terasă centrală în care să pot bea o cafea. Doar vântul mi-a ținut companie pe străzile singuratice, printre clădirile adormite.
NEPTUN – OLIMP
Bineînțeles că am oprit și în stațiunea care ne-a găzduit biroul mobil într-una din săptămânile verii trecute, când căldura insuportabilă a Bucureștiului și munca de la distanță ne-au permis să ne mutam biroul și la mare.
Ceva mai pline de viață decât Costineștiul, dar lipsite de animație, s-au afișat și cele două orășele.
Majoritatea hotelurilor erau închise, iar terasele amuțite, păreau să nu mai revină vreodată la viață. Nici pe lac nu pluteau nuferi, iar pe mare, câteva lebede rătăcite așteptau venirea turiștilor care să le surprindă eleganța și să le aducă mici atenții.
Străzile erau goale, iar vântul abia șuiera printre copacii înverziți. Pescărușii agitați stăteau la soare, nestingheriți de pustietatea locului, lideri necontestați peste marea cenușie.
Mândriile stațiunii, vechile hoteluri renovate, elegante și luxoase, complexul Panoramic, Belvedere, Amfiteatru, zăceau și ele cufundate într-o liniște profundă, adâncind discrepanța creată între vara plină de viață și restul anului.
Nimic nu semăna cu ce a fost aici. La fel ca și în Costinești, parcă am pătruns într-un alt univers. Casele, arhitectura, străzile erau aceleași, dar cineva furase viața. Asemeni filmelor americane în care te trezești subit într-o lume pustiită.
MANGALIA
Fiind oraș, Mangalia a păstrat o parte din forfota cunoscută: magazine de tot felul, cafenele și restaurante, hoteluri care sunt deschise tot anul.
Aici m-am și cazat pentru câteva zile, la Mera Brise, un hotel aflat chiar pe faleză, cu vedere spre mare, camere luminoase și un mic dejun bogat. Poate că în sezon nu mi-ar fi lăsat aceeași impresie, dar acum, numărându-mă printre puținii turiști cazați aici, am apreciat liniștea, poziția și sunetul mării de pe terasa restaurantului. Mâncarea a fost bună și prețurile mai mici decât ale altor hoteluri de patru stele. Serile au fost acompaniate de muzică live și diminețile de valuri sparte de stânci.
În Mangalia am fost mereu în trecere spre alte stațiuni, dar acum mi-am luat ceva timp să o descopăr. Faleza lungă, acum pustie însă, pare să debordeze vara de zgomot vesel și terase animate. Plaja, destul de lată pe anumite porțiuni, cu nisip fin și mare lină, își așteaptă și ea turiștii în fiecare sezon.
Este un oraș mic, destul de liniștit, cu potențial turistic pentru cele câteva luni.
Am făcut plimbări lungi pe faleză în cele trei zile, întâmpinată la fiecare pas de multitudinea pisicilor grăsuțe și prietenoase.
LIMANU
Aici am oprit, doar cât să-l descopăr preț de o jumătate de oră. Din sensul giratoriu, în loc să pornesc către Vamă, am virat la dreapta și am ajuns în Limanu.
Doar câteva case orânduite de-o parte și de alta a drumului asfaltat, unele mai cochete, altele simple locuințe specifice oricărui sat, te întâmpină în drumul spre port.
În Port, un hotel ca o pată de culoare în peisajul satului, se ițește falnic în câmpul deschis. Life Harbour Marina, hotel, restaurant, dedicat turiștilor care poposesc aici pentru a degusta produse pescărești sau de ce nu, pentru a petrece o seară liniștită, urmată de o zi plină de activități pornind din micul port.
VAMA VECHE
Dintre toate orășelele de la mare, am găsit Vama Veche mai animată și mai pregătită de sezon decât oricare altul.
Nici nu e de mirare dat fiind că 1 mai se apropie și cu toții îi cunoaștem reputația.
Câteva terase erau deschise. Bolo Stake House pare să primească clienți tot timpul anului, căci am mâncat aici și într-un noiembrie cald, ajunsă din nou prin zonă.
Oamenii lăsau impresia ca sunt puși serios pe treabă. Pictau terasele, băteau cuie în lemnele șubrede, își decorau pensiunile, fiindcă 1 mai trebuie exploatat maxim aici, indiferent de vreme. Pentru scurt timp, ce-i drept, doar cât să-ți amintească ce bine este la mare!
În două săptămâni cazările vor deveni neîncăpătoare, corturile își vor face și ele, răzlețe, apariția pe plajă. Terasele se vor umple de muzică și animație, bere foarte rece și dansuri lipsite de inhibiții. Un mic univers al distracției se va instala aici pentru două zile și toată lumea trebuie să fie pe deplin pregătită să întâmpine momentul.
Unii se antrenează încă de pe acum. Pescarii și-au întins plasele lângă cherhana și o vor aproviziona în săptămânile ce urmează cu pește proaspăt, ce va sfârâi neobosit pe plitele încinse, ademenind clienții.
Nu e timp de pierdut. Vama pare să revină la viață.
Așa mi-au fost zilele de vineri și sâmbăta. Deși multe locuri s-au prezentat încă pustii, soarele ca de vară le-a însuflețit atmosfera. Duminică însă m-am trezit azvârlită într-o nouă lume, înnorată, rece și gri. Sezonul care ieri părea atât de aproape, azi s-a îndepărtat la ani lumină.
Dar așa este primăvară, mereu surprinzătoare, mult prea imprevizibilă, cu iarnă și vară intercalate printre zilele nehotărâte.
