Călătoria noastră lejeră de weekend sau cum să îți faci un obicei în a hoinări la fiecare sfârșit de săptămână prin munții noștri, așa a început povestea ultimelor două trasee abordate. Relaxante, colorate, de primăvară târzie, plimbări ce te încarcă de energie.
Nu a fost nevoie de mai mult de un weekend, nici măcar de vreun efort prea mare ca să atingem ce ne-am propus. De aceea recomand aceste trasee tuturor iubitorilor de munte, de natură, indiferent de gradul de pregătire.
Le sugerez a fi abordate cu atât mai mult la final de primăvară, în mijloc de mai, când pădurea își schimbă nuanța și pete viu colorate se ițesc ici și colo, ghidându-ți pașii către culmi.
După o iarnă umedă și rece, nuanțele puternice îți schimbă orice perspectivă, reușind să creeze o lume un pic mai fericită, atinsă parcă de un stop de magie.
Refugiul și Vârful Găinaț
Primul traseu ales a pornit de la Cabana Voina către Refugiul și Vârful Găinaț, undeva la început de mai. Un vârf cu un nume nu tocmai inspirat, dar care-ți oferă decoruri unice de jur-împrejur, către crestele masive și semețe ale Bucegilor, Leaotei, Pietrei Craiului sau munților Iezer-Păpușa.
Traseul pornește de la 983 de metri, din dreptul cabanei Voina, unde este și o parcare. Odată lăsată mașina, ne-am întors aproximativ jumătate de kilometru pe șoseaua pe care am venit și am cotit pe un podeț spre stânga, traversând râul Târgului și continuând apoi pe drumul forestier de pe Valea Largă. Un firicel de apă a șerpuit zgomotos în stânga noastră, conducându-ne preț de doi kilometri și aproape 40 de minute.
Drumul până aici pare o plimbare lejeră. Susurul apei, păsările vocale, razele soarelui ce străpung copacii, totul chema de pretutindeni primăvara.
Ritmul s-a menținut agale până la indicatorul care anunța traseul spre vârf, pe bandă roșie, iar de aici am cotit din nou spre stânga, traversând firul de apă.
Nu am pătruns bine în pădure, că o pantă abruptă, hotărâtă să ne sece de orice urmă de putere s-a și ivit înaintea noastră. Semn că nici acest traseu nu trebuia subestimat și plimbarea dinainte a fost doar așa, de încălzire.
Am urcat aproximativ doi kilometri în puțin peste o oră, până la o măsuță din lemn, printre copaci uscați care-și trosneau brațele slăbite asemeni unor bătrâni fragili, apăsați de vremuri grele.
Chiar dacă panta se domolea pe scurte porțiuni, un nou urcuș se întrevedea în față. Și tot așa.
Dar știam ca munții Iezer-Păpușa sunt renumiți pentru urcușurile ce reușesc să-ți taie răsuflarea. Nu mai era demult o surpriză. Am mai făcut trasee de la Voina spre refugiul, lacul și vârful Iezer sau de la Cuca spre vârful Păpușa și toate pornirile prin pădure au semănat izbitor. Un hei-rup uriaș care părea să nu se mai sfârșească.
Partea lor plăcută este că odată cu terminarea pădurii și întâlnirea cu plaiurile dinspre creastă, perspectiva de ansamblu oferită înglobează într-un frumos peisaj toți munții înconjurători.
După masa cu băncuțe din lemn, urcușul abrupt devine o potecă domoală, dar tot în urcare. Iar după încă o oră, culminând cu câțiva brazi strașnici, pădurea rămâne în sfârșit în urmă şi plaiuri galben-verzui, încărcate de brândușe proaspete, se unduiesc până spre vârf.
Dar și aici priveliștea e înșelătoare, căci până la refugiul Găinaț mai sunt multe suișuri și coborâșuri.
Apare acum frumos desenată în spate, printre nori albi și creasta Iezer-Păpușa, încă acoperită de zăpadă.
După alte 40 de minute am ajuns într-un final și la refugiul Găinaț (1810 metri), iar imediat lângă este și vârful cu același nume (1832 metri). În fața noastră am găsit Bucegii, Piatra Craiului și Leaota. Se deslușeau clar, masivi, cu vârfurile ascuțite străpungând cerul.
Per total, traseul de la Cabana Voina până pe vârful Găinaț are șase kilometri și se poate parcurge în două ore și jumătate, trei, de mers lejer.
Până în Șaua Grădișteanu (1944 metri) mai era cam o oră de mers. Urma o ușoară coborâre și apoi încă o ultimă urcare înainte de a ieși în șa. Iar de aici drumul cobora abrupt spre cabana Cuca (1175 metri) și înapoi la Voina, pe drum forestier sau ducea mai departe către vârful Păpușa, marcat cu două ore de la refugiul Găinaț.
Vârful Țuțuiatu și Culmea Pricopanului
Un alt traseu de parcurs în orice anotimp, dar spectaculos mai ales spre sfârșitul primăverii, este cel din Măcin.
Vârful Țuțuiatu
Am urmat două variante de trasee aici, prima pornind din satul Greci, după ce am lăsat mașina la Centrul de Informare Turistică Măcin. S-a întâmplat la final de mai, iar cu două-trei luni înainte îi mai verificaserăm o dată nuanțele. Comparând cele două vizite, cea din mai a fost cu siguranță o alegere mai potrivită!
Timp de 10 minute am pornit pe jos, până la o altă parcare improvizată într-o poiană, iar de aici s-au arătat marcajele către Traseul Tematic Macin sau spre Cheile Chediului, dar noi am ales o variantă ocolitoare. Toate duc pe Vârful Țuțuiatu, cel mai înalt vârf al munților dobrogeni (467 metri).
Drumul ales de noi către chei nu este marcat, dar l-am urmărit foarte ușor pe Google Maps. Am ținut linia pădurii, până am făcut stânga pe o potecă bine delimitată, care ne-a condus prin chei, către cascadă.
Arcade verzi de copaci tineri ne-au umbrit calea, iar în partea dreaptă ne-a însoțit o albie formată de o scurgere de apă, acum secată și îmbrăcată de crengi și liane. Totul pare desprins dintr-o vedere atent pictată, cu multe detalii surprinse.
Contraste în Munții Măcin, între debutul şi finalul primăverii
Mici șopârle colorate, păsări gălăgioase, miros proaspăt, verde cât cuprinde. Locul ne spunea o poveste.
Surpriza a venit însă după cascadă, căci traseul se continua pe deasupra ei. De aici drumul ne-a condus pe o mică porțiune de cățărat, însă nimic dificil. Problema a fost că ne-am dezorientat puțin, marcajele fiind inexistente, dar am identificat rapid poteca și am urmat-o cu ale ei suișuri și coborâșuri, printre stânci măcinate de vreme, desișuri verzi și văi secate de apă, până am ieșit, urcând pe ultima bucată stâncoasă, pe creastă.
Tot drumul de la mașină până aici a fost parcurs în aproximativ două ore.
Odată ajunși pe creastă, verdele a devenit parcă mai pronunțat, copacii au înflorit și câmpurile de bujori au colorat locurile.
O oră și jumătate ne-am plimbat pe plaiurile line, am coborât prin pădure și am continuat până pe vârful Țuțuiatu.
Contraste în Munții Măcin, între debutul şi finalul primăverii
De aici am mai mers 20 de minute până pe următorul vârf, Ghinaltu, cu care adesea este confundat și încă o oră ne-a consumat coborârea înapoi la mașină
Culmea Pricopanului
Al doilea traseu în zonă pornește din Macin (la 15 minute de Greci) și l-am făcut în lunile februarie și martie. Am lăsat mașina puțin înainte de Mânăstirea Izvorul Tămăduirii, după ce am străbătut câțiva kilometri o bucată de drum neasfaltat, dar foarte bun. De acolo apar marcajele spre Culmea Pricopanului.
Este tot un traseu lejer, pe o culme pleșuvă, marcat cu bandă albastră. Întreaga culme are aproape 14 kilometri și poate fi parcursă în patru ore, indiferent de punctul de pornire.
Drumul trece pe lângă mânăstire, izvorul Fântâna de Leac, apoi urmează câteva urcări și coborâri pe porțiuni stâncoase, ușor de abordat.
Există pe drum, la baza muntelui, în pădure și un loc de camping umbros, amenajat cu măsuțe și vetre, foarte aproape de izvor.
Odată ajuns sus, plaiurile se întind cât vezi cu ochii, dar sunt lipsite de vegetație și erodate, marcate de trecerea șirului pierdut de ani. Aici se întâlnesc formațiuni geologice care datează de peste 250 milioane de ani.
Câteva vârfuri pot fi atinse în drumul pe culme: Caramalău (277 metri), Vraju (335 metri), Piatra Râioasă (346 metri), Sulucu Mic și Sulucu Mare (370 metri).
Tot pe drumul spre culme, cu un mic ocol semnalizat, am trecut și pe lângă Sfinxul Dobrogean și Monoliții din granit erodat, sculpturi naturale cu forme aparte.
E o plimbare plăcută, de câteva ore, dar lipsită de orice urmă umbroasă din cauza peisajului preponderent deșertic.
Trasee ușoare ar mai fi, dar asta e o cu totul altă poveste. Momentan le-am ales pe cele trei, deși ar fi atât de multe de spus și variante pe alese. Așa că, nu ne rămâne decât să ne urăm: pe data viitoare!
