Farmecul unei călătorii este un cumul de factori, cel puțin pentru mine. De la aventura drumului, la descoperirile neprevăzute ivite pe traseu.
Apoi locația în sine, cu ale sale surprize. Locuri pe care nu îmi propusesem inițial să le vizitez, pe care nici măcar nu speram să le găsesc aici, dar care m-au așteptat cu brațele deschise și cu multe povești de împărtășit. Un punct de belvedere către o lume nouă, o plajă pitită între stânci, un munte prea înalt ca să îi deslușesc vârful ascuns printre nori, o casă tradițională, un muzeu plin până la refuz cu istorie și artă, o mâncare prea bună ca să mă pot limita la o singură porție, toate fac parte din aventură.
Și apoi sunt oamenii… Oamenii întâlniți pe drum, localnicii, turiștii, străinii stabiliți peste hotare, care cu mult curaj și-au însuşit o nouă viață. Mi-a plăcut să îi descopăr în mediul lor, să le aflu poveștile, trăirile, dorințele pline de speranță. Toate sunt impresionante! Toate ar merita împărtășite.
Locurile în care i-am întâlnit sunt atât de variate, iar istoria lor atât de neașteptată… Se spune că imaginația nu are limite, dar descoperind realitatea lor, pot recunoaște că intru-câtva m-am limitat la lumea mea…
Un sat de munte la granița dintre Serbia și Muntenegru
Un drum greu accesibil, neasfaltat, parcă mereu în urcare. Mașini rupte de vreme, uzate peste măsură. Dovada deplasărilor greoaie de aici.
Am greșit traseul. Am ales o scurtătură care s-a dovedit a fi mai lungă decât orice drum alternativ, dar care ne-a oferit o altă perspectivă asupra unei vieți necunoscute încă.
În vârful acelui drum, la capăt de munte, cu vedere liberă către orizont, erau doar câteva case din lemn, cârpite pe ici, pe colo. Curți mari, fără garduri. Oameni reparând diverse. Nu era o zonă potrivită pentru agricultură. Terenul era destul de accidentat și solul pietruit. Nici vremea nu cred îi ajuta prea mult. Sezonul rece părea lung în vârf de munte.
Totuși câteva familii s-au stabilit aici. Primul gând a fost un film de Kusturica. Mai ales că nici porcul și pisica albă nu au lipsit din peisaj, traversându-ne, țanțoși, calea.
Totul denota libertate, liniște, verde, undeva departe de civilizația modernă. Ne-au salutat veseli. Un bărbat pe la vreo 40 de ani troncănea un ciocan de un rest de mașină ruginită. Timpul pare să curgă foarte lin aici, așa că orice ocupație e musai de întreprins, ca să nu te afunzi în tăcerea profundă. Ei deveniseră una cu locul. Locul devenise una cu ei.
Trei fete în rochii tradiționale, am presupus, chicoteau și alergau pe iarba udă încă de rouă, deși se apropia de amiază. Era puțin frig pentru mine, dar lor părea să le priască. Erau roșii în obraji, iar părul le flutura frumos în vântul după amiezii.
Un copil s-a îndreptat către noi și ne-a oprit. Eram pe motocicletă, dar dat fiind drumul plin de obstacole, putea să ne ajungă lejer doar grăbind pasul. Nimeni nu știa de noi. Nu exista semnal, nici magazine, niciun contact cu lumea nouă. Ne-a rugat să îl ducem în oraș. Spre surprinderea noastră vorbea foarte bine engleză. Și nu cred că se nimereau prea mulți turiști pe acolo. Poate studia la școală, sau singur, în nopțile prea reci de iarnă, la lumina palidă a unui bec pornit de un generator gălăgios. Mi-a fugit imaginația prin toate colțurile minții, adunând zeci de motive și explicații.
Nu l-am putut lua, pentru ca eram deja două persoane și multe bagaje, dar am povestit puțin. Locuia aici dintotdeauna și din când în când, mai cobora în satul de la poalele muntelui, unde găseau “și magazine, și școli, și spitale”. Aici nu aveau nimic. Dar asta era realitatea lor. Și păreau fericiți. Nu ar fi părăsit micul sat improvizat. Nici gospodăriile cârpite și nici animalele, care le erau deopotrivă prieteni și hrană.
În rest, imaginația îi conducea de pe o zi pe alta. Dacă noi vedeam un loc pustiu, ei vedeau un teren nelimitat de joacă, unde fantezia putea să zburde neîngrădită. Fiecare copac putea să devină un castel, orice pârâu izvorât din stâncă să se transforme într-un fluviu albastru, orice lemn să le fie barcă și ei să fie cavaleri într-o lume uitată de lume.
Am plecat mai departe, dar după ani și ani, încă îmi amintesc și mă întreb ce s-a mai întâmplat cu acel loc. Oare drumul s-a modernizat și zona s-a dezvoltat? Oare inocența oamenilor care locuiau acolo s-a disipat, micul sat devenind acum o aglomerare de case supuse regulilor moderne? Nu voi ști probabil niciodată, căci nu cred că voi mai ajunge acolo. Va rămâne doar o imagine aievea, a unui loc ascuns în munte. Așa e cel mai bine!
O casă în Amalfi, pe coasta cu mult soare, unde fericirea nu trebuie căutată, căci te găsește ea la fiecare pas
Aici locuia o familie în vârstă, într-o frumoasă casă pitorească, deasupra mării, cu camere cochete pe care le închiriau turiștilor. Ne-am nimerit să fim și noi printre ei și tare m-am bucurat că ne-am cunoscut, chiar dacă doar pentru cinci zile.
Deși copiii lor se stabiliseră în nordul Italiei, unde posibilitățile erau diverse și serviciile bine plătite, ei au rămas aici, transformând locul într-o mică afacere, prezentându-le străinilor o parte din viața și tradițiile zonei.
Proprietatea începea cu un mic garaj săpat în stâncă, unde puteai lăsa o mașină mică și câteva scutere. La cum arătau drumurile de coastă, era de preferat să folosești un mijloc de transport cât mai compact și îngust. Ne povesteau că în lunile aglomerate de vară, iulie și august în special, cel puțin la vremea aceea, șoseaua de coastă se transforma în drum cu sens unic pentru a putea face față fluxului de mașini și autobuze cu turiști. Noi am prins o lună liniștită, care i-a sporit farmecul. Un final de mai cald și înflorit. Ne-am însușit locul și ne-am integrat în povestea lor.
Lăsând garajul în urmă, porneai spre casă pe niște scări din piatră, printre cactuși, livezi de lămâi și viță de vie. Totul se baza aici pe trepte. Trepte spre case, trepte în stâncă spre plajă, trepte străbătând livezile de lămâi, trepte printre arbuștii încovoiați de flori.
Frumos mod de a-ți începe ziua, m-am gândit… Soarele te mângâie cald, marea clipocește cât vezi cu ochii, culorile se amestecă în jurul tău, se joacă cu tine, te invită la visare.
Dar visul s-a disipat ușor și realitatea și-a reintrat în drepturi, când ne-au povestit că viața aici nu e doar o iluzie colorată, așa cum a fost creată pentru cei care vin și pleacă. De fapt are și ea destule neajunsuri. Italienii din nord îi privesc plini de reproș pentru traiul tihnit și cred ei, leneș, pe care îl duc. Dar toți le calcă pragul în zilele de vară, uitând pentru o clipă animozitățile apărute.
Nu e nici pe departe adevărat. Oamenii de aici sunt calzi și muncitori. Își cultivă singuri produsele. Fac limoncello delicios și vin parfumat din strugurii proprii. Dovadă au fost și gazdele noastre.
Nu am simțit niciunde atmosfera de vacanță mai puternic ca aici. Pe lângă peisajul care mă înconjura, toată șederea a fost specială. Dimineața eram întâmpinați cu un platou cu cafea bună, bogat în produse locale, frumos aranjate, pe care le serveam pe terasa camerei care dădea spre mare.
Iar seara, sub vița de vie, tot cu vedere la marea albastră, ne aranjau o cină romantică cu lumânări și mâncare gustoasă, așa cum o pregătesc zilnic și pentru ei. Iar un pahar de limoncello și o mică carafă de vin, toate producții proprii, încheiau elegant ziua.
Nu ne înțelegeam într-o limbă neapărat comună, dar barierele lingvistice erau sparte de gesturi și o bucurie pură. Bine, și un pic de italiană la activ…
La poalele muntelui Godeanu
Un munte care se cerea demult cucerit. Un traseu ușor, dar un drum până acolo nu prea la îndemână. Dar, iată că într-o vară planetele s-au aliniat și uite-ne ajunși în Clopotiva, satul de la poalele muntelui Godeanu.
Traseul l-am mai povestit, dar nu am vorbit până acum despre cel care ne-a găzduit pentru două zile în campingul cu căsuțe, deschis pentru iubitorii de natură… și viață.
Mai mult decât campingul în sine, m-a impresionat proprietarul vesel, cu multe ocupații, deprinderi și idei.
Venea tot din capitală, un mare corporatist dedicat vieții de oraș și task-urilor repetitive. Avea cam tot ce își putea dori, mai puțin timp, timp pentru el, timp pentru familie, timp pentru a contempla natura. Diminețile îi erau gri și apăsătoare, iar serile scurte, obosite și irascibile. Nu reușea să se detașeze de viața de peste zi, să se mai bucure de lucrurile mici.
Până într-o zi, când corpul lui a zis stop și a cedat. Recuperarea a fost grea și stilul de viață părea din ce în ce mai apăsător. Așa că i-a pus capăt! Era prea devreme ca să se termine deja!
A căutat un loc potrivit pentru o nouă viață și așa a găsit Clopotiva. A cumpărat un teren ieftin, și-a făcut o casă, s-a mutat împreună cu familia și s-a apucat să colecționeze obiecte vechi.
Apoi a mai cumpărat un teren și a deschis un camping.
În timpul liber străbate pădurile din jur și adună diverse tipuri de ciuperci. Organizează și plimbări, și zboruri cu balonul.
Face de toate și este fericit! Orice problemă de sănătate pare să fi dispărut ca prin minune. Trăiește în mijlocul naturii și natura îl iubește. Are multe povești de spus și toate auzite m-au impresionat. Am cules ciuperci împreună și ne-a prezentat obiectele cumpărate din diverse târguri, cu istoria lor.
Nu regretă decât decizia luată prea târziu. A petrecut prea mult timp în oraș… Și a descoperit după 30 de ani fericirea.
Așa-i cu oamenii. Sunt deosebiți și au un curaj extraordinar. Ei pot să schimbe lumea… lumea lor. E nevoie de astfel de oameni. E nevoie să fie ascultați, căci au o lecție aparte de predat.
